A fost un lucru teribil… despre un om care s-a hipnotizat singur astfel încât el, ori cealaltă persoană creată de sugestiile acelea hipnotice, să poată făptui lucruri teribile, acțiuni de nedescris. Lucruri egoiste, desfrânate, distructive pe care omul (…) nu le-ar fi făcut niciodată conștient. Și mai era o altă creatură… implicată într-un fel.

Opiu, hipnotism și două minți fecunde ale căror fantasme devin realitate, într-un fel inimaginabil. În cele peste nouă sute de pagini (un volum descurajant, dar nu de prisos), Simmons nu spune doar o poveste misterioasă și, pe alocuri, cu accente horror, ci vorbește despre fantezie, despre realitățile unei epoci, înlătură masca idealizantă a scriitorului, pentru a da la iveală mecanismele interne ale motorului auctorial. Construită pe eșafodajul întâmplărilor reale, verificabile și pe adevăruri biografice, ,,Drood” te îmbie la o lectură mai mult decât plăcută, în care paginile se dau singure, iar personajele te captivează pe nesimțite.

Pe 9 iunie 1865, are loc tragicul accident feroviar de la Staplehurst. Printre călători se numără și renumitul Charles Dickens. Scăpat ca prin urechile acului, însoțit de o mare șansă, scriitorul îi povestește prietenului și colaboratorului său de atunci, Wilkie Collins – autorul romanului Femeia în alb – întâmplările extraordinare și scenele de coșmar la care a asistat. Dintre toate, o singură figură se profilează cu o putere distrugătoare în memoria romancierilor, cea a lui Drood. Din acest moment al tramei literare, începe festinul imaginației.

Narate de vocea lui Collins, evenimentele se proiectează, în mintea cititorului, înconjurate de o aură, atât stranie și atrăgătoare, acaparantă, cât și umbrită de demonul reticenței. Scriitorul, contemporan al lui Dickens și autor a numeroase romane de succes, este un opioman înrăit, un adorator, dar totodată și un adversar – în opinia lui – al Inimitabilului. Deși în primele câteva pagini ai impresia că ai de-aface cu o voce pe care te poți bizui că îți va spune adevărul, odată cu apariția a două personaje, care îl bântuie, nu mai puțin misterioase decât exoticul Drood, începi să îi pui la îndoială cuvintele. Cu atâtea păcate, credibilitatea lui este zdruncinată, poate la fel de mult pe cât îi sunt mințile. În sfârșit, nu vei ști sigur – și acesta este și farmecul – de partea cui este dreptatea.

Ființă a crepusculului, Drood reprezintă în imaginarul celor doi tot ce poate fi mai fantast, nu este om, cât este idee, nu este realitate, cât este legendă și nu este asasin, cât catalizator al fluxului creativ, scriitoricesc. Fantoma lui se interpune între cei doi prieteni și declanșează, pe lângă torentul de întâmplări, o cursă de orgolii – deși la ea pare că participă un singur alergător. Astfel, nu este de mirare că Drood alimentează, deopotrivă creația – prin ultimul roman, neterminat, al lui Dickens – dar și nebunia.

Marele merit al acestei cărți nu este atmosfera victoriană de mister și nici scenele scabroase, fascinante, ci, mai degrabă, abilitatea cu care Dan Simmons a reușit să facă dintr-un simplu roman de fantezie, devorator de frumos, un roman despre literatură, departe de a fi ininteligibil , așa cum ne amintește mereu laitmotivul poveștii.

Autor: Oana Chitu

Sursa: BookBlog