În 2016, pe când Șarpele din Essex era publicat, scriitoarea Sarah Perry a fost diagnosticată cu maladia lui Graves (hipertiroidism). În prezent, aceasta publică cel mai întunecat roman al ei de până acum.

Sarah Perry trăiește de 18 ani în orașul Norwich, într-o locuință cu terasă, alături de soțul ei, Robert Perry, un fost ofițer de poliție și de animăluțele lor de companie: pisica Margery Kempe (numită după misticul medieval „ pentru că e albă și din Norwich ”) și ogarul Janey Morris (numită după brodeza prerafaelită, muza și soția lui William  Morris): Este cel mai răsfățat câine din lume.

Casa autoarei este excentrică și reconfortantă, plină de pereți văruiți în culori luminoase (albastru roial, turcoaz, culoarea pală a mentei), rânduri peste rânduri de cărți, șeminee deschise și podele din lemn masiv acoperite de covoare cu motive în formă de lacrimă. Pe raftul ce se află deasupra șemineului sunt așezate obiecte ciudate/atipice: un șarpe de aur, încolăcit ce ține o lumânare, un grup de figurine Sylvanian Family reprezentând patru pisici albe (un cadou aniversar de la Rob, ales pentru asemănarea lor cu Margery).  Am avut mereu, și am în continuare, un oarecare fetiș pentru obiecte, declară Perry. Și deși nu există nicio fantomă, există câteva ornamente/obiecte  împrăștiate prin casă care se simt în mod distinct sinistru: picturi înrămate ale unei cămăși de noapte eduardiene plutitoare și a unui copil cu un aer solemn, cu un guler încrețit, ținând în mână un măr, manechinul unei coțofene numit Hoffman și o ediție foarte veche a cărții „Melmoth rătăcitorul” de Charles Maturin, romanul gotic din secolul XIX care a inspirat noua ei tulburătoare carte, Melmoth.

Perry s-a întâlnit cu/a descoperit Melmoth al lui Maturin în urmă cu 7 ani, în timpul doctoratului său la Royal Holloway, Universitatea din Londra, când supervizorul său, poetul Andrew Motion, a încurajat-o să îl citească. Este cea mai înspăimântătoare carte pe care am citit-o vreodată, îmi spune ea cu o oarecare încântare. E atât de înspăimântătoare încât există părți unde chiar acopăr paginile cu mâna pentru că nu pot suporta să mă uit la ele. La jumătatea lecturii acestei povești, care îl are în centrul atenției/său pe Melmoth, o figură terifiantă osândită de Dumnezeu să hoinărească pe pământ în căutare de suflete pe care să le condamne/damneze, ea a simțit dorința de a scrie o versiune modernă – cu o femeie Melmoth, urmărind o lume contemporană.

„Melmoth” a lui Perry, care are loc în mare parte în Praga zilelor moderne, este o lucrare ciudată, întunecată ce urmărește povestea unei femei mânate de vină numită Helen Franklin, pe măsură ce descoperă mitul lui Melmoth: o legendă referitoare la o femeie misterioasă cu părul negru și ochi albaștri, metalici care  își face apariția în fața oamenilor în cele mai grele și mai rușinoase momente ale acestora, ispitindu-i să meargă cu ea în negura întunericului. Helen „devorează” manuscrise și scrisori scrise de aceia care pretindeau să fi văzut femeia, până când și ea începe să vadă cu colțul ochilor fuste fluturânde, sau poate surprinde o imagine fugară a unei femei cu părul negru privind-o de la fereastră.

Toată viața mi-am dorit să scriu despre/creez un antagonist/răufăcător grozav, dar o femeie. Îmi amintesc că eram cu adevărat indignată, chiar și la vârsta de 12 ani, că monștrii și eroii principali – Dracula, Richard III – erau întotdeauna bărbați. 

Fanii „Șarpelui din Essex”, o interpretare mai blândă a goticului, cu o prietenie iubitoare și neconvențională la bază, ar putea fi surprinși de această răsturnare întunecată. Sau, așa cum spune Perry, aceștia ar putea afla că „femeia care a scris «Șarpele din Essex» este moartă”.

În primăvara anului 2016, chiar când „Șarpele din Essex” era publicat, Perry a fost diagnosticată cu maladia lui Graves, o afecțiune autoimună care conduce la hipertiroidism. Un disc din coloană i s-a desprins/deplasat de două ori și a fost supusă unei intervenții chirurgicale serioase. În timpul acestui chin a suferit o arsură de gradul trei în momentul în care o sticlă cu apă fierbinte a explodat pe când ea dormea. Arsura a trebuit să fie lăsată să se vindece în mod natural deoarece operația nu îi permitea o grefă de piele. Timp de 18 luni s-a aflat într-o durere continuă.

Acum se îndoiește că va mai putea să scrie vreodată o carte precum cel de-al doilea roman al său. „Înainte de a scrie «Șarpele din Essex» nu mai fusesem niciodată bolnavă,” îmi povestește aceasta, ghemuită alături de Janey Morris pe o canapea de catifea albastră. „Nu am fost niciodată bolnavă. Nu am suferit niciodată. Iar lumea era un loc oarecum mai drăguț în 2012. Eram tânără. Mă simțeam extrem de optimistă, extrem de sănătoasă. Apoi m-am îmbolnăvit și am trecut prin foarte multă suferință, lumea a început în mod evident să se îndrepte spre haos într-o manieră nu atât de evidentă înainte. Mi-am pierdut o mare parte din credință în democrație și în oameni în general.” Pentru o scurtă perioadă de timp a luat în considerare opțiunea de a nu mai scrie deloc. „Ziua precedentă celei în care a fost lansat «Șarpele din Essex» a fost cea a masacrului de la clubul de noapte din Orlando, iar în jurul acelei perioade Isis era peste tot la știri, decapitând oameni în costume portocalii, în acele poze oribile, și criza refugiaților sirieni abia începea să se accentueze. Să scriu un roman s-a simțit egoist și chiar imoral.”

Se descrie pe sine ca fiind „drogată” cu medicamente pentru durere în marea parte a timpului în care a scris „Melmoth” și găsește greu să își amintească părți din procesul de scriere. „E o perioadă ciudată, încețoșată și cred că se arată în carte că sufeream. Faptul că a sfârșit prin a deveni un roman de groază supranatural probabil se datorează parțial faptului că mi se oferea o oarecare libertate de către starea în care mă aflam. Condiția de durere extremă, euforia că nu mai ești în durere și starea de a fi drogat sunt foarte similare pentru că toate sunt o îndepărtare de realitate.”

Tot acel timp petrecut singură, scriind povești despre ființe blestemate și suflete vinovate aflate într-o stare alterată a avut și momentele sale întunecate. Perry își amintește  o noapte dinaintea operației, între cele două discuri deplasate, în care s-a trezit și a văzut-o pe Melmoth așezată pe un scaun cu spătar înalt din colțul dormitorului său. Când lampa de lângă pat a dezvăluit silueta ca fiind o grămadă de haine aruncate pe scaun pentru Pery „Nu a contat. A fost Melmoth.”

Câteva luni mai târziu a deschis ochii și a văzut o școlăriță stând în cameră. „Avea o rochie albă și șosete albe cu volane, părul negru prins în codițe împletite și se uita la mine.” Ea știe în mod rațional că nu a fost nimeni acolo și totuși „în camera mea a fost cu siguranță o școlăriță”.  Abia ceva timp mai târziu și-a dat seama avea mai mult decât o vagă asemănare cu unul dintre personajele din „Melmoth”. „Oare am visat? Nu știu. Nu am avut niciodată un vis lucid atât de realist.”

Născută în Chelmsford în 1979, Perry este cea mai tânără dintre cele cinci surori – cea mai mare soră a sa, Ruth, este cu 13 ani mai în vârstă; celelalte, Nicola, Lydia și Rebecca au plecat de acasă pe când ea avea 11 ani. ( Dacă sună precum „Mândrie și Prejudecată” Perry insistă că ea este Mary Bennett: „Interpretam Bach și brodam.”) A fost crescută într-un cămin baptist strict, pe care îl descrie ca fiind „ciudat”, „sever” și reglementat, cu „o grămadă de reguli”.

Nu avea televizor și știa foarte puține despre cultura populară. „Nu am avut niciodată un iubit, nu am fost la concerte sau în cluburi  și toate celelalte: chiar să rostesc aceste cuvinte se simte puțin amuzant venind de la mine,” explică aceasta. Ea socializa în principal mergând la biserică: modalitate prin care a ajuns să își cunoască soțul, pe Rob. „În biserica la care mergeam aproape toți bărbații purtau bărbi deoarece credeau că era evlavios să ai barbă. Nu îmi aduc aminte cum au ajuns să susțină asta. Cu toții purtau costume închise la culoare și era un lucru important să porți întotdeauna cravată la biserică. Și atunci, când  aveam în jur de 16 ani, cineva a sosit mai târziu, era Rob cu părinții lui. M-am întors și am văzut acest tânăr extrem de arătos, ce purta o cămașă mov – fără cravată. Este foarte greu de explicat cum era asta, doar simpla idee că cineva ar face asta. Părea atât de nesăbuit și atât de plin de bucurie.” Primul lui cadou pentru ea a fost un CD cu muzica anilor ’80.

Scrierea romanului „Melmoth” a reprezentat într-un fel întoarcerea la sentimentele lui Perry din copilărie. „Nu am fi crezut niciodată în fantome sau orice asemănător. Dar demonii și diavolul și o cruzime/un maleficism solid/ă și concret/ă: toate sunt reale.” Melmoth cunoaște fiecare faptă întunecată comisă vreodată de celelalte personaje și tinde să se joace cu sentimentele lor de vinovăție și rușine. „Vezi ce ai făcut?”  le spune ea. „Cine te-ar vrea acum…? Ce ar spune cu toții dacă ar știi?”

„Ideea că ești privit de o conștiință/prezență care știe toate faptele de care ești rușinat, care este acolo chiar de la început. Când eram copil, micile încălcări ale regulilor de la școală și de acasă se simțeau precum mari păcate. Nu era vorba doar despre a fi puțin dezorganizat, erai un păcătos.”

Perry a avut și câteva momente fericite în timpul scrierii lui „Melmoth”. În ianuarie și februarie 2016 a fost unul dintre scriitorii care făceau parte din programul Orașul Literaturii al Unesco, în rezidență la Praga, adunând material pentru roman. „Mi-am petrecut două luni nu scriind, ci mergând, mergând și mergând împrejur, mergând la operă, urmărind-o pe Melmoth prin Praga.” Praga a exercitat o fascinație asupra lui Perry de când era o fată ce cânta partitura de pian a „Vltava” din „Má Vlast” („Țara mea”) a compozitorului ceh Bedrich Smetana în orchestra școlii. „Am furat-o și pentru că mi-a plăcut atât de mult am refuzat să o înapoiez.” Au găzduit-o într-un apartament aflat lângă operă, de-a lungul râului Vltava, îmi spune ea rânjind.

„În noaptea în care am ajuns am băut două pahare de vin și m-am aplecat pe fereastră, fumând și interpretând Vltava, privind lebedele cum zboară de pe adevăratul Vltava. M-am gândit la fetița de 14 ani, în sacoul ei de școală, care nu călătorise niciodată, cântând acea muzică și întrebându-se cum era Boemia. Am vrut să mă întorc în timp, să îi șoptesc în ureche și să îi spun «E în regulă. Doar așteaptă-ți timpul. Vei ajunge acolo.»”

Perry se gândește zilele acestea la acea fată mai mult decât niciodată. Pe când lumea literară abia începe să cunoască „Melmoth”, ea este „cu două cărți înainte”, adâncită în viitoarele ei proiecte, dintre care niciunul nu va fi într-un stil gotic: „Se întâlnește atât de des acum și când ți-ai petrecut întreaga viață ca o înstrăinată este destul de tulburător să te trezești și să te regăsești dintr-o dată parte dintr-un trend.” Perry – care a petrecut cinci ani lucrând pentru Consiliul Parchetelor de Judecată, a fost pentru o perioadă jurnalist legal, a fost într-un timp președinta unui juriu/primul jurat și este căsătorită cu un fost polițist – lucrează la „un roman legal de proporții”.

Procesul de documentare va fi intens: „Probabil că mă voi antrena ca magistrat, doar pentru materiale.”

Ea lucrează de asemenea la o carte despre educația care a făcut-o persoana neobișnuită care este în prezent. „Scriu despre copilăria mea pentru prima dată,” povestește ea. „Este foarte dificil să transporți oamenii către ceea ce a fost într-un mod suficient de profund pentru ca ei să înțeleagă.

„Trebuie să fac ceva pentru a deveni din nou înstrăinată,” spune ea cu veselie. „E starea în care mă simt cel mai confortabil.”

Sursă: Newstatesman.com

Tweet