Podcast-ul Books are Magic powered by Nemira e despre cărțile, poveștile, ideile și oamenii care schimbă lumea și poate fi găsit pe platformele: Spotify, Anchor, Youtube, Deezer și blogul Nemira. De două ori pe lună, cu Filip Standavid, și invitați din România sau scriitori străini.
Sex, droguri, și rock’n’roll, desigur – Tonul universal e biografia unui chitarist-vedetă – , dar volumul de memorii al lui Carlos Santana, apărut în colecția Yorick a editurii Nemira, țintește în mai multe direcții.
Artistul mexican vorbește, între multe altele, despre relația cu țara de adopție, Statele Unite, despre felul în care o cultură dominantă comunică (sau nu) cu cele considerate periferice și, nu o dată, despre spiritualitate.
„În anii ’70 am avut primul meu contact cu Santana, într-o cârciumă de la mare: o trupă, nu mai știu care, cânta Europa – am aflat de-abia în liceu cum se numește piesa și cine o cântă, însă întotdeauna când îmi povestești de Santana simt miros de mare”, spune Mihai Dinu, invitatul lui Filip Standavid în cea de-a doua ediție a podcastului Books are Magic powered by Nemira.
Episodul #02 din podcast poate fi găsit pe platformele: Spotify, Anchor, Youtube, Deezer
Mihai Dinu a fost director muzical și producător la radiouri precum RFI sau Guerrilla. Îl puteți asculta acum online, la Urban Sunsets și îl mai găsiți și pe Spotify – Lista lui Dinu e titlul playistului său.
Ce este tonul universal?
Depinde, evident, pe cine întrebi.
Potrivit lui Santana însuși, „există un sunet care poate conecta alfa și omega, raiul și pământul. Poți să îl cânți oricând, în orice loc și te poate face să comunici cu toate sufletele în același timp. Tonul Universal se referă la o conștiință colectivă – e o modalitate de a folosi sunetul pentru a intra în conexiune cu partea divină din noi toți”.
În cazul celebrului chitarist, spune Mihai Dinu, el se manifestă prin „fuziunea asta de rock cu muzică latino, peste care el adaugă jazz (din carte reiese admirația imensă pe care le-a purtat-o lui John Coltrane și lui Miles Davis)”, ceea ce naște un stil cu totul particular.
Foarte puțini dintre chitariștii excepționali ajung să aibă un sound propriu (…), dar el are tonul lui. Și nu știu, dacă numeri, dacă sunt mai mult de 20-30 în lumea asta.
La Woodstock, în 1969, un Santana aflat sub influența puternică a psihedelicelor simte că i s-a transformat chitara într-un șarpe electric pe care de-abia ce reușește să-l țină sub control, însă concertul – revăzut cu ochii de-acum – este aproape ireproșabil din punct de vedere tehnic.
Iar legăturile cu muzicienii de jazz și blues și admirația față de ei nu pot fi vreodată supraestimate.
Oamenii ăia în mod sigur l-au inspirat. El s-a simțit cumva dator să-i menționeze (în această carte, n.red.). Rădăcinile lui sunt în jazz, în blues, în muzica latină: rockul a venit ca un adjuvant. Și, indiferent în ce ton ar cânta omul ăsta, îl recunoști imediat (…). Către orice stil s-ar duce, îl recunoști, observă Mihai Dinu.
World music sau muzică și-atât?
Pe parcursul Tonului universal, Carlos Santana își recunoaște franc nu numai influențele, dar și datoriile.
De la educația muzicală transmisă în familie până la muzicienii mariachi din Mexic și la artiștii și promotorii strânși în anii ’60-’70 la San Francisco, nimeni nu este uitat.
Dar Santana insistă și asupra unor muzicieni din America Latină sau din Africa pe care nu-i știe aproape nimeni. E absolut firesc, crede Mihai Dinu: „Marii chitariști mainstream se inspiră adeseori din munca unor obscuri: el îi și citează pe oamenii ăștia. Nu poți sta 40 de ani cu aceleași lucruri. Este și normal că oamenii ăștia ascultă – ei sunt curioși și nu au ajuns la o astfel de tehnică fără curiozitate. Au săpat adânc, au ascultat iluștri necunoscuți, și pentru că acești iluștri necunoscuți i-au influențat atât de puternic ei vin acum și îi scot la suprafață”.
De asemenea, o practică a promotorului (și figurii paterne) Bill Graham îi dă lui Carlos Santana ocazia de a polemiza puțin cu industria muzicală a prezentului: Bill Graham avea obiceiul de a organiza concerte ale vedetelor rock în deschiderea cărora cântau oameni precum pianistul Herbie Hancock.
Cum ar fi dacă, înaintea unui concert cu Jay-Z sau Beyonce, ai avea ocazia să-l asculți pe Herbie Hancock?
„Ar fi splendid! Și ar fi o completare, după părerea mea, cât se poate de firească. Nu văd nimic nelalocul lui”, spune Mihai Dinu.
Dar adaugă: „Greii ăștia mainstream s-au prins, oarecum, că nu poți rostogoli la infinit aceleași teme occidentale: lumea s-a plictisit. Eu cred că, încet-încet, ei își vor îndrepta privirea către zona asta muzicală, pentru că sursa de inspirație pe care o găsești acolo este nelimitată. Și mai e ceva: e foarte ieftină”.
