Pe 15 ianuarie îl sărbătorim pe Mihai Eminescu, cel mai cunoscut scriitor român, un creator de limbă română a cărui operă învinge timpul şi vremurile. Iată, astăzi se împlinesc 163 de ani de la naşterea lui Eminescu şi nimic nu pare să egaleze magia şi forţa pe care el a împrumutat-o cuvintelor limbii noastre. O astfel de zi nu poate trece oricum, ea merită un moment de reamintire, pentru că atunci când te gândeşti la poezia română, te gândeşti înainte de toate la Mihai Eminescu şi asta nu pentru că ne-a fost predat consecvent în şcoli, ci mai degrabă datorită puterii nesecate de seducţie a versurilor sale, datorită modului excepţional de a ne livra o limbă română cu mult îmbogăţită.

Eminescu, romanticul literaturii române, ne-a rămas multora în minte ca fiind poetul naţional, poetul care a oferit limbii române o nouă structură spirituală, dar câţi dintre noi suntem familiarizaţi cu proza, publicistica şi meditaţiile filosofice ale acestui scriitor vizionar? Eminescu învăţat la şcoală nu este totul, tocmai de aceea folosim ca pretext ziua de 15 ianuarie ca să îndemnăm la o descoperire pe cont propriu a operei sale, la o apropiere personală faţă de un scriitor pe cât de cunoscut, pe atât de puţin descoperit şi redescoperit.

E 15 ianuarie şi merită se ne facem o bucurie spirituală deschizând una dintre cărţile semnate de Mihai Eminescu. Credem că o astfel de carte nu poate să lipsească din biblioteca niciunuia dintre noi.

Noi asta am facut, am deschis o carte şi împărtăşim cu voi bucuria unor versuri.

Glossă, de Mihai Eminescu

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.