În august 1913, Kafka o întâlneşte pe Felice Bauer în casa lui Max Brod – prieten apropiat al lui Kafka. Curând, se va îndrăgosti de ea sau, cel puţin, de imaginea pe care şi-o făcuse despre ea. Începe să-i scrie interminabile scrisori despre orice, în special despre el şi sentimentul lui de inadecvare. În perioada acestui val de iubire, va scrie proza scurtă (în doar două zile!) – Das Urteil (Judecata) pe care i-o va dedica acesteia şi pe care o considera prima sa operă matură, citind-o cu bucurie familiei şi prietenilor. Tot în acest an va scrie şi Metamorfoza, carte ce avea să devină una dintre capodoperele ficţiunii secolului al XX-lea.

După cum observa Elias Canetti (Premiul Nobel pentru Literatură, 1981) într-o monografie dedicată scriitorului ceh, scrisorile lui Kafka pot fi citite ca “transcrieri” ale dialogului interior pe care Kafka îl purta, în mod continuu, “cu sine însuşi”; în plus, spune acesta, scrisorile oferă un “index” al evenimentelor emoţionale care vor inspira Procesul – roman în care, după Canetti, relaţia lui Kafka cu Felice e reimaginată sub forma misterioasei arestări a eroului.

11 noiembrie 1912

Fräulein Felice!

Îţi voi cere acum o favoare ce sună chiar nebuneşte şi pe care o voi trata ca atare, ca şi când eu aş fi cel care primeşte scrisoarea. Este, de asemenea, cel mai dificil test chiar şi pentru cea mai binevoitoare persoană. Ei bine, iată care e stăruinţa mea:

Scrie-mi doar o dată pe săptămână, astfel încât scrisoarea ta să sosească duminica – deoarece nu pot îndura scrisorile tale zilnice, sunt incapabil să o fac. De exemplu, îţi răspund la una dintre scrisori, după care mă întind pe pat într-o linişte aparentă, însă bătăile inimii încep să-mi cutremure întreg trupul, iar fiinţa mea devine conştientă doar de tine. Eu ţie îţi aparţin; e cea mai potrivită formă de a exprima starea mea, deşi aceasta nu poate exprima totul. Dar tocmai din acest motiv nu vreau să ştiu ce gândeşti; mă tulbură atât de mult, încât nu mai pot înfrunta viaţa; din acest motiv nu doresc să ştiu ce simţi pentru mine. Dacă aş şti, cum aş putea, nerod cum sunt, să stau închis în birou sau aici, acasă, în loc să sar în primul tren, cu ochii închişi şi să-i deschid doar atunci când voi fi cu tine? Ah, există un trist, foarte trist motiv pentru care nu pot face asta. Pe scurt: sănătatea mea abia de îmi este mie însumi suficientă, ea nu este destul de bună pentru o căsătorie, darămite pentru o familie. Şi totuşi, atunci când îţi citesc scrisorile, simt că pot depăşi chiar şi ceea ce nu e posibil să fie depăşit.

Dacă aş avea răspunsul tău acum! Şi cât de groaznic te fac să suferi şi cum te silesc, în liniştea camerei tale, să citeşti această scrisoare, cea mai urâtă scrisoare care a stat vreodată pe masa ta! Sincer, uneori realizez deodată că minunatul tău nume îmi merge la inimă precum o rugăciune… Numai dacă ţi-aş fi trimis scrisoarea de sâmbătă în care te imploram să nu-mi mai scrii niciodată, în care îţi făceam o promisiune asemănătoare. Ah, Doamne, oare ce m-a împiedicat să-ţi trimit acea scrisoare? Acum, totul ar fi fost bine. Mai este însă posibilă, în acest moment, o soluţie paşnică? Ar ajuta la ceva dacă nu ne-am scrie decât o dată pe săptămână? Nu, dacă suferinţa mea ar putea fi vindecată prin asemenea mijloace înseamnă că nici n-a fost o suferinţă reală. Deja presimt că n-am să pot rezista cu bine nici măcar scrisorilor de duminică. Aşadar, ca să compensez ocazia pe care am ratat-o sâmbătă, te implor, cu ultimele puteri rămase la finalul acestei scrisori: dacă ne preţuim vieţile, hai să renunţăm definitiv la corespondenţă.

Intenţionam să mă semnez “Al Tău”? Nu, nimic n-ar putea fi mai fals. Nu -eu sunt pe vecie propriul prizonier, asta e ceea ce sunt, iar acesta e lucrul cu care trebuie să încerc să trăiesc..

Franz