Sentimentul unui sfârșit: amintiri, neputințe, antieroi

Julian Barnes a cucerit scena literară internațională prin scrieri ce aduc în discuție teme precum istoria sau timpul, analizate pe fondul reevaluării identității umane. Multipremiatul romancier, autor al romanului O istorie a lumii în 10 și ½ capitole, aruncă din nou în arena literaturii o temă, care deși este des vehiculată, are permanent puterea de a ne destabiliza credința în propria noastră individualitate: memoria.

Cartea alternează pasajele narative cu cele eseistice. Povestea nu este doar declanșatorul, ci și eșafodajul pe care se ridică părțile reflexive, de unde și sentimentul că ceea ce citești este o istorioară alegorică. Dar meritele romanului nu sunt de căutat în firul ei narativ, ci mai degrabă în ,,desenul din covorul” pe care îl țese acest fir.

Respectă amintirile pe care le avem realitatea momentului trăit? Și cât din percepția noastră reflectă adevărul? Suntem suma a ceea ce ne amintim și a părerilor celorlalți despre noi? Cine suntem în cele din urmă? Iată întrebările pe care Julian Barnes le ridică prin intermediul lui Tony Webster, eroul – sau mai bine spus anti-eroul- celui mai nou roman al său.

Tony are șaizeci de ani. A avut o viață tihnită, un mariaj liniștit și un divorț fără resentimente. Aparent lucrurile merg bine pentru el, însă trecutul nu se lasă uitat. În mod ironic, temerile că ar putea suferi de Alzheimer- temeri închipuite, pe care Tony le asociază fiicei lui- sunt contrazise de avalanșa de amintiri cu care se va confrunta.  O scrisoare prin care este numit moștenitorul unei sume de bani și al jurnalului celui mai bun prieten declanșeză un demers detectivistic pe urma greșelilor trecutului.

Pentru Tony timpul nu este doar o noțiune științifică, ci un ,,bun” personal care ,,ne ține și ne modelează”. Ca adolescenți, el și prietenii lui transpun ideea în reprezentare:

Noi trei aveam obiceiul să ne purtăm ceasurile cu fața spre interiorul încheieturii. Era o fiță, bineînțelese, dar poate și ceva mai mult. În felul ăsta făceam timpul să pară un lucru personal, ba chiar secret.

Adultul însă își întoarce cadranul ceasului spre exterior. Timpul devine obiectiv, implacabil și în curgerea lui aduce inevitabila întrebare: și-a trăit Tony viața sau viața l-a trăit pe el?

Doar memoria mai poate face fluviul să curgă în amonte, dar situațiile reanalizate nu au întotdeauna menirea de a-i calma conștiința lui Webster.

Istoria ca alăturare a ”imperfecțiunilor memoriei și a neadecvărilor documentelor” este firul pe care se dezvoltă romanul. În fond, atunci când este nevoit să își regândească întreaga viață,  Tony află nu doar că dovezile sunt insuficiente, dar și că propriile percepții sunt variabile în marea ecuație a vieții lui. Care este constanta atunci? Cum se va defini în raport cu ceea ce descoperă? Putem vorbi despre un singur Tony Webster sau, așa cum este și cazul scriitorilor români postmoderni, avem de-a face cu mai multe biografii?

În demersul său detectivistic, Anthony se va redescoperi la diferite vârste și va învăța că adevărul de la șaptesprezece ani nu este același cu cel de la treizeci. Memoria este în fond reflexia unei stări de spirit, iar istoria reală a evenimentelor o poate întrece în multe feluri.

Singurul lucru ce îi rămîne de făcut este să tragă linie și să încheie bilanțul:

Te apropii de sfârșitul vieții – nu, nu al vieții ca atare, ci a altceva: sfârșitul oricărei posibilități de schimbare a acelei vieți. Ți se îngăduie un lung moment de respiro, suficient cât să pui întrebarea: ce altceva am mai greșit?

Autor: Oana Chițu

Lasă un comentariu

Your email address will not be published. Required fields are marked *