Și dacă ești doar un personaj în cartea altcuiva? – aceasta e întrebarea sub imperiul căreia se citesc prozele din volumul Omulețul din perete și alte povestiri fantastice, de Marian Coman, cea mai nouă apariție din colecția de literatură română contemporană n’autor, de la editura Nemira. 

Cartea este disponibilă pe nemira.ro și fiecare volum precomandat va fi însoțit de autograful autorului. 

Cala, o femeie superbă și misterioasă, în jurul căreia se învârtesc multe dintre poveștile din carte. Sevăn, un bătăuș get-beget dintr-un sat uitat de lume. Fifi, o bibliotecară care face o descoperire inedită. Tanti Teofana, o ghicitoare care ascunde tot soiul de enigme și comori. Mile, un băiat dintr-un internat, care cunoaște un secret ce va schimba totul. Acestea sunt doar câteva dintre personajele care își dau mâna și te ghidează într-o aventură nebună, provocatoare, fără pereche. Ești pregătit să descoperi lumea cu alți ochi?

Citind cartea lui Marian Coman, ai impresia că Stephen King dă drumul unui balon roșu printr-o gaură de iepure ce conectează suburbia americană de satul și litoralul românesc. Cu scene parcă desprinse dintr-un film de M. Night Shyamalan sau Guillermo del Toro, dar și cu o nostalgie discretă, scrisă într-un registru realist stăpânit excelent, lui Marian Coman îi reușesc grația pasului pe sârmă, dar și forța săpăturii narative de tip șvaițer, care perforează textul și interconectează poveștile între ele spre un final în care zidurile se transparentizează.

Tudor Ganea

Fragment în avanpremieră

---

Dacă ai fi personajul unui joc pe calculator – unul din mulţimea de monştri din Doom, un omuleţ din Sims sau un muncitor dintr-una dintre minele de cupru din Pharaoh, Cleopatra sau Caesar –, ai şti ce se întâmplă cu tine? Ţi-ai da seama că eşti doar o însăilare de 0 şi 1, că trăieşti graţie unor programatori isteţi şi a celui care nu uită să salveze din cinci în cinci minute când îţi explorează lumea?

Dacă ai fi reprezentarea unui tată în visul copilului său, de unde ai şti că nu eşti cu adevărat părintele celui care te visează? Cum ţi-ai da seama că viaţa ta este doar o scânteie în reţeaua neuronală a unui băiat cufundat într-un somn adânc? Dacă ai fi personajul unei povestiri… dacă ai fi, de pildă, Sevăn, de unde ai şti că viaţa ta este la cheremul meu, de unde ai şti că nu vei trăi decât atâta timp cât decid eu ori atâta vreme cât tu, cititorul acestui text, nu vei închide, plictisit, cartea? Stai! Nu da pagina!

– Auzi, mă, Sevăn? a zis celălalt, ştergându-şi sângele de pe faţă cu un şomoiog de iarbă. Mă, Sevăn, hai, mă. Hai că a fost mişto. Fait clab! Fait Clab! Hă, hă! Nu?

– Aoleu… se văita Sevăn, ridicându-se în capul oaselor. Stai! Mai stai un pic, nu da pagina!

– Ce pagină, Sevăn? Hă, hă! De la ce te-ai luat? Ţi-au tulburat creierii pumnii mei, aşa-i? Hă, hă! Hai, c-a fost mişto.

– Mă-ta a fost mişto când am înghesuit-o în şură, bou’ dracului, că mi-ai spart un dinte…

– Hă, hă! Ştiu, şi mie îmi place maică-mea, da’ lasă asta, ce ziceai de pagină?

– Mă, boule, tu de unde ai şti ce-i cu tine, de unde ai şti cine eşti, dacă ai fi un monstru dintr-un joc de-ăla pe calculator, dintr-ăla, da, de care se joacă plozii lu’ Coştiuleanu la internetu’ de lângă crâşmă? Ă? De unde ai şti? Ţi-ai da seama, în prostia ta, că, în momentul în care îl omori pe Coştiuleanu ăl mic, ai crăpat şi tu pentru că se termină jocu’? N-ar fi normal, bou’ dracului – ah, dintele! –, să încerci să-l aperi pe copchilu’ ăla pentru ca nu cumva să se termine jocu’?

– Bă, Sevăn… În primul rând, trebuie să-ţi spun că te-ai tâmpit. Asta în primul rând. Aşa… Primo, cum ar veni. Hă, hă! Secundo… eşti fraier. Pentru că, dacă aş fi una dintre sălbăticiunile alea băloase de care zici tu şi, să zicem, mi-aş da seama că sunt ce sunt, oricum ar fi nasol. Dacă aş încerca să-l apăr pe Coştiuleanu, să zicem, asta ca să nu-i moară personajul, ăsta s-ar plictisi până la urmă şi ar închide calculatorul. Şi gata. Game over, ce pana mea… Şi acuma lasă-mă cu filosofia ta de doi bani. Oricum ar fi aiurea, nu înţelegi?

– Aoleu! a făcut din nou Sevăn. Puştiul! Bă, unde-i puştiul cu bicicleta? Aoleu! Puştiul, bă! Zicea că vrea să-mi spună ceva.

Şi Sevăn a început să alerge, ţinându-se cu o mână de falcă, spre sat.

– Sevăn! a ţipat celălalt în urma sa. Care puşti, mă? Ce bicicletă? Mă, Sevăn, stai un pic. Aşteaptă-mă! Stai să-ţi zic ceva. Am citit o carte! Sevăăăn! Bă, am citit o carte despre asta. Stai, mă, nu mai fugi!

Sevăn s-a oprit.

Soarele nu se vedea pe cer, însă era o lumină insuportabilă, de parcă Dumnezeu tocmai schimbase becul vechi şi prăfuit cu unul nou–nouţ, de 100 de waţi.

– Ce carte, mă? a întrebat Sevăn ştergându-şi sângele de pe buze. Ha? Ce carte?

– Mă, a făcut celălalt gâfâind. O ştii pe Fifi, bibliotecara?

– Da, mă. Aia de te punea să citeşti.

– Aşa… Mă punea să citesc. Ptiu, ce m-ai alergat… Ştii, Fifi s-a sinucis.

– Nu s-a sinucis, mă. Au găsit-o moartă…

– Ei, lasă, că ştiu eu mai bine. N-am spus la nimeni până acum. S-a sinucis, aşa cum îţi zic io. S-a omorât, proasta, după ce a citit cartea asta de care zic, înţelegi? A citit-o, mi-a dat-o mie şi după aia s-a aruncat în canal. S-a înecat, pricepi? Bâldâbâc. Mi-a lăsat şi bilet… Da’ eu, fraierul, eram beat când mi l-a dat şi l-am găsit abia a doua zi. Taman când am auzit-o pe Florica ţipând prin sat că a murit Fifi…

– Băi, să-mi bag… Şi ce scria în bilet?

– E, scria că se omoară, că totul e o porcărie, vrăjeli de-astea. Ea, oricum, era cam dusă cu capul. De la atâta citit, cred. Da’ nu biletul e şmecheria. Cartea. Cartea asta de care zic… cum puii mei îi zicea? Cartea asta.

– Ce carte, mă? Bă! Ce zicea în carte? s-a răstit Sevăn.

Celălalt tremura. Îl treceau toate apele, ţinea ochii aproape închişi din cauza luminii şi doar faţa îi mai era roşie de la sânge. În rest, se îngălbenise peste tot.

– Cartea… zicea că nu existăm. Zicea că suntem doar nişte idei, că suntem făcuţi din cuvinte. Că suntem… zicea tâmpenii… cum zici şi tu. Spunea că suntem personaje într-o carte. Şi erau semne şi exemple acolo, Sevăn. Erau trecuţi oameni de la noi din sat şi de aiurea, oameni despre care cartea spunea că au apărut în povestiri şi că asta justifică experienţa lor tragică. Sevăn, erai şi tu în cartea aia…

– Dar tu? Tu nu erai?

– Nu, Sevăn. Numele meu nu apărea acolo… Erai tu, era Ţiganu’, era Zamfir, fratele lu’ Chioru’ a Frosinei, era şi Fifi. Din cauza asta s-a sinucis. De unde ar fi ştiut autorii cărţii de Fifi de la noi din sat?

– Bă, linişteşte-te acum. Trebuie să ştiu cum se numea cartea! Vreau cartea aia împuţită! Vreau să văd cu ochii mei ce scrie acolo!

– Mi-e frică, Sevăn, s-a smiorcăit deodată celălalt, şi Sevăn ar fi putut jura că nu-l mai văzuse niciodată aşa. Mie îmi place viaţa mea, aşa cum este ea. Îmi place satul meu şi lanul ăsta de grâu, de porumb sau de ce mă-sa o fi, iubesc cerul ăsta fără niciun nor, iubesc şoseaua pe care nu vine nimeni, niciodată, iubesc biserica şi cimitirul… Şi nu mă interesează să văd ce-i dincolo, înţelegi? Nu mă interesează mai mult. Eu nu vreau să cred ce scrie acolo şi nu mai vreau să citesc nimic în viaţa mea. Sunt tâmpenii, înţelegi? Sunt numai tâmpenii, Sevăn. Hai să mai stăm aici. Să stăm până vine noaptea, să mergem la crâşmă şi să-l snopim în bătaie pe Ţeţe Buticaru’, să ne-o tragem cu fiică-sa şi după aia să vomităm până dimineaţă. Hai, Sevăn, las-o dracu’ de carte!

Bărbatului îi apăruseră lacrimi în ochi. S-au amestecat cu sângele şi praful ce-i mânjeau faţa şi au pornit să alunece pe obraji, adunându-se, murdare, în rana din bărbie.

– Unde-i cartea? a mârâit Sevăn. Spune-mi unde-i cartea şi cum se numeşte! Vreau să ştiu acum!

Faţa lui Sevăn arăta ca în momentele în care se pregătea de bătaie. Aceeaşi privire, aceleaşi riduri pe frunte.

– O am acasă, sub pat, cu biletul de la Fifi, a îngăimat celălalt, ghemuindu-se în mijlocul şoselei. Se numeşte Divina tragedie… Şapte sute şi ceva de pagini pe hârtia cea mai bună. Am modificat luminozitatea la monitorul calculatorului şi lumea pe care o descriu pare mai albă. Mi-am pocnit degetele şi m-am gândit pentru un moment dacă nu cumva sunt, la rândul meu, personajul unei povestiri, al unei cărţi scrise de un autor fără cititori. Ce scriitor sarcastic…

Ce ai face dacă personajele dintr-un film ar ieşi din televizor şi s-ar tolăni în pat, lângă tine? Şi de unde ştii că, într-o accepţiune diferită, lucrul ăsta nu s-a întâmplat deja? În fond, faptul că îţi aminteşti de Rambo înseamnă că el trăieşte, cumva. Bine că ne rămân amintirile, nu-i aşa?

Poate că ăsta este şi motivul pentru care, atunci când ne înmormântăm un părinte ori un prieten, ne promitem că nu îl vom uita niciodată. Doar amintirea te ţine cumva în viaţă şi abia când toată lumea te-a uitat înseamnă că eşti mort cu adevărat. Şi, tot din cauza asta, Dumnezeu nu va muri niciodată. Chiar dacă, cu adevărat, n-ar mai fi de mult, poveştile despre el ar continua să îl facă să existe. Şi ce, ar fi o problemă dacă n-ar fi decât un personaj, la fel ca Sevăn?

Era o casă ca oricare alta, dar lui Sevăn îi părea că are ceva special. Poate din cauza pereţilor din chirpici, nevăruiţi şi necurăţaţi de pânzele de păianjen ţesute prin colţuri. Ori poate din cauza ferestrelor din sticlă albastră care te făceau să te simţi ca un peşte într-un acvariu.

Celălalt se băgase cu totul sub patul nefiresc de înalt şi înota printre cutii, hârtii şi cărţi, trimiţând afară nori mari de praf.

– Am găsit-o, Sevăn. Am găsit-o, ’tu-i mama ei de carte. Uite: Divina tragedie, cum ţi-am spus. Dar mai bine aprind focul afară şi facem o pălălaie cu paginile ei.

Sevăn i-a smuls volumul gros din mâini şi l-a deschis la nimereală: „Alţii au Testamentul de Ciocolată ori Codul Ican. Lumea noastră are Divina Tragedie. Toate trei, însă, şi poate multe altele, sunt legătura cu exteriorul, cu ceea ce este Dincolo. Cu adevărul, în fond. Căci, dacă ceea ce am văzut este real şi dacă suntem, într-adevăr, personajele unei cărţi, lumea noastră se va sfârşi curând, probabil atunci când cartea se va încheia. Iar cei care încă nu sunt convinşi că ceea ce spun este real ar putea să testeze veridicitatea acestei teorii pe propria piele într-un fel cât se poate de simplu: închizând şi deschizând cartea. Sunt convinsă că cel care a ajuns să citească aceste rânduri se află într-un moment în care povestea al cărei personaj este nu-i lasă nicio urmă de libertate. Nimeni nu citeşte întâmplător Divina tragedie.

Hai, închide şi deschide cartea“. Sevăn nu ştia ce să creadă. A trântit buimăcit coperţile groase făcând să iasă un fuior de praf dintre ele. Apoi a deschis, din nou, la nimereală, volumul:

„Sevăn, cum îl cheamă pe prietenul tău?“.

Atât. Atât scria pe o pagină întreagă. Atât, şi nimic mai mult. Toată viaţa de până atunci îi părea lui Sevăn fără rost. Tot ce gândise ori făcuse vreodată îi părea lipsit de însemnătate, de sens. Îl durea capul şi îi venea să vomite, de parcă abia se trezise dintr-o beţie cruntă, iar acum mahmureala îi guverna trupul.

Celălalt se uita la el cu o faţă tâmpă, parcă de plastic:

– Sevăn, mă, Sevăn, ai păţit ceva?

Pe un perete, un păianjen tocmai prinsese în capcană un future care se zbătea încurcându-se în iţele lipicioase şi, privindu-l, lui Sevăn i se păru că fluturele are, cumva, chipul său.

– Cum te cheamă? murmură Sevăn.

– Poftim? zise celălalt nedumerit.

– Te-am întrebat cum te cheamă. Ne cunoaştem de atâta vreme şi nu ştiu cum te cheamă. Spune-mi cum te cheamă! Celălalt nu mai era nici roşu, nici galben. Părea că se albise cu totul. Arăta ca un clovn trist, bătut şi ciufulit. Ca un arlechin din tablourile lui Corneliu Baba.

– Cum nu ştii, Sevăn? Mă cheamă… mă cheamă…

Faţa bărbatului se schimonosea cuprinsă parcă de spasme ori de zeci de ticuri în acelaşi timp.

– Mă cheamă…

Şi bărbatul începu să plângă în hohote.

– Nu ştiu cum mă cheamă, îngăimă el printre sughiţuri.

Fluturele obosise în pânza încurcată şi atârna nemişcat, aşteptând muşcătura păianjenului. Şi de nicăieri nu se mai auzea nimic în afara suspinelor bărbatului ghemuit lângă pat.

– Mie îmi place satul ăsta, mai făcu el înainte ca Sevăn să trântească de pământ volumul gros.

Buf!

– Nu ai ştiut niciodată cum te cheamă, dobitocule, pentru că autorul nu ţi-a dat niciodată vreun nume! urlă Sevăn. Ăsta este şi motivul pentru care nu apari în cartea asta afurisită. Dacă nu ai un nenorocit de nume, cum dracu’ să apari în cartea asta? Bine că apar eu. Bine că apare Sevăn… Pe perete, fluturele îşi mai scutură o dată trupul şi arahnida se retrase.

Afară. Afară, parcă pe furiş, se întuneca. Cerul părea că se stricase şi că nu se găsise niciun depanator îndeajuns de bun care să-l repare. Un câine se auzi hămăind nervos într-un fund de curte şi un stol de ciori se ridică zgomotos din copacii din apropiere, ca o pelerină neagră plină de găuri luată de vânt. Sevăn călca apăsat, de parcă ştia exact unde se duce şi ce are de făcut. Trânti poarta în urmă şi scândurile gardului pufniră nemulţumite. Mergea repede şi respira zgomotos, inhalând aerul răcoros, de seară.

„Nu am suflet“ s-a pomenit gândind Sevăn. „Nu am suflet. Doar o coală de hârtie pe care cineva mâzgăleşte cuvinte şi care îmi ţine loc de conştiinţă. Nu exist. Şi nici satul ăsta nu există. Nici Ţeţe, nici primarul şi nici coana Preoteasă nu sunt. Nu-I nimeni aici. Cât amar de singurătate… Dacă alerg foarte repede, o să cad de pe pagină.“

Sevăn a zâmbit.

„O să cad de pe pagină şi clopoţelul maşinii de scris va semnala că s-a mai terminat un rând, iar următorul va începe fără mine. Clinc-clinc. Şi astea nici măcar nu-s gândurile mele. Mie îmi place să mă bat. Îmi place să beau şi să mi-o trag. Îmi place să înjur şi să tai gâturile subţiri ale găinilor pe care, mai apoi, le arunc în ceaunul de tuci, în apă clocotită. Îmi place să trăiesc!

’Tu-ţi cartea mă-tii şi biciclistu’ lu’ care te-a…“

Biciclistul!

Asta era! Unde era puştanul ăla cu bicicleta lui roşie, să-i tragă o mamă de bătaie? Că numai el era de vină. El venise de acolo de unde nu venea nimeni niciodată. Sevăn şi-a încetinit mersul. Pe marginea drumului, un bărbat se înălţa pe vârfuri pentru a ajunge la o ramură pe care atârnau două prune coapte. Bărbatul nu-l observase ori se făcea că nu-l vede, după prostul obicei al orăşenilor care mai aterizau cine ştie cum prin satul lor uitat de lume.

Când Sevăn se pregătea să strige „Fait clab!“ şi să-i articuleze bărbatului un pumn zdravăn după ceafă, să nu-l uite toată viaţa lui de hârtie sau de carne vie, omul s-a întors către el şi a dat din cap în semn de salut, apoi a reuşit să agaţe o prună pe care a rupt-o în două ca să vadă dacă nu cumva în interiorul ei, culcat pe sâmbure, se odihnea vreun vierme.

– Salut! a făcut, dezarmat, Sevăn, privind curios la tânărul din faţa sa. Ce-i cu tine p-aci?

– Nu ştiu, mi-i foame. Dup-aia vreau să ajung la lansare, în centru. Pot să mai iau câteva perje? N-am găsit niciun magazin pe nicăieri să-mi cumpăr ceva şi, oricum, nu stau prea bine cu banii.

Sevăn a încuviinţat – de parcă ar fi fost stăpânul tuturor prunilor din sat –, apoi şi-a trosnit degetele încercând să priceapă ceva din tot ce i se întâmplase în seara asta.

– Eu sunt Sevăn, s-a grăbit să spună el, bucuros că are cu ce să spargă tăcerea care tindea să devină penibilă.

– Scuză-mă. Eu sunt Cătălin.

– Despre ce lansare vorbeai? Că văd că, deşi nu eşti de-aci, ştii mai multe decât mine.

– Ei, se lansează o carte aici, în sat. Pe mine m-au adus cu un autobuz de la spital. Au venit tot felul de ciudaţi. Am mai fost eu la lansări de cărţi, dar aici, la ţară… mă rog. Şi-apoi, e şi mai greu de înţeles… mai e şi circul ăla în curtea bisericii, iar lansarea cică are loc chiar acolo. La circ.

– Este şi un puşti cu o bicicletă roşie? s-a pomenit întrebând Sevăn.

– Da, da. Am văzut unul cu bicicleta, s-a ţinut băietul după autobuz tot drumul. Pedala nebuneşte, de-am crezut că o să i se aprindă cauciucurile.

Cătălin a zâmbit. Purta pantaloni negri, de stofă, şi o cămaşă albă cu un trandafir roşu în dreptul inimii. Pe ramura unuia dintre prunii de lângă el îşi agăţase sacoul pe care acum l-a apucat cu două degete, l-a scuturat de praf, după care şi l-a tras pe umeri. Dinspre biserică s-a auzit deodată muzică lăutărească şi pocnituri de bici.

– Ce carte spuneai că se lansează? a zis Sevăn.

– Divina… nu ştiu cum, i-a răspuns scurt Cătălin, apoi a clipit, şi cerul a clipit, parcă, la rându-i.

Venea întunericul odată cu o deznădejde cu care Sevăn nu se mai întâlnise niciodată. Viaţa îi părea – da – o hârtie mâzgălită,mototolită şi aruncată la coş.

– Cătălin, tu te-ai gândit vreodată că nu exişti? Că eşti doar o închipuire? a întrebat Sevăn, însă figura lui tristă nu părea că aşteaptă vreun răspuns.

Tânărul l-a privit mult timp înainte de a se hotărî să-i răspundă:

– Eu mi-am dorit multă vreme să nu exist. O vreme chiar am crezut că am reuşit, a spus el ducând mâna către trandafirul din dreptul inimii. Iar dacă aş fi o închipuire… mi-aş dori ca cel care se gândeşte la mine, cel a cărui fantasmă sunt, să gândească ceva mai frumos. Ar putea să pună puţin noroc în viaţa mea. Şi, la urma urmei, ce ţi-ai dori, ’ăi? O viaţă reală plină de mizerii sau una falsă, însă plină de satisfacţii? Hai, gata! Nu mai fi trist, hai să mergem…

Tweet