În curând, editura Nemira va din nou cuvântul autorilor români prin vocea Ştefanei Czeller, o autoare cunoscută fandomului sefist din România datorită romanului „Cerneală şi sânge”, dar şi a unor povestiri precum „Suflete de plumb”, „Necazuri în cer şi pe pământ”, „Răzbunarea” sau „Conspiraţia ologilor”. Şi pentru că în curând Ştefana va intra în portofoliul Nemira cu „Lacrimile diavolului”, un roman care va da fiori pe şira spinării chiar şi celor mai curajoşi dintre cititori, am stat cu ea de vorbă pentru a afla ce a inspirat-o să-l scrie.

România ca stat satanist. Cum ţi-a venit această idee „nesfântă”?

Am sa încep cu o afirmaţie şocantă şi am să spun că, pentru mine, termenul e oarecum lipsit de sens. Nu trebuie să existe un război între credinţe, inclusiv între creştinism şi satanism. Ştiu că, şi în Occident, unii văd satanismul doar ca pe o antiteză a creştinismului, că de ambele părţi ale acestei baricade spirituale se aruncă săgeţi spre adversar, acuzaţii de pierzanie, falsitate, îndoctrinare etc. Din păcate, în acest moment în lume există o polarizare uriaşă din punct de vedere religios, iar când mesajul general e mai degrabă unul de ură decât de dragoste, efectele pot fi distrugătoare.

Revenind la statul satanist, am fost mereu interesată de ceea ce pentru mulţi intră sub umbrela întunericului. Dupa cum ştiu poate unii, am scris două romane cu vampiri. Cu alte cuvinte, mă fascinează personajele care sunt nemuritoare, posesoare deci ale unor puteri ieşite din comun şi ale unei cunoaşteri milenare. Personaje care sunt ce noi nu putem fi, care au ce noi nu putem avea, dar uneori ne dorim. Ce viaţă duc ele, ascunse de ochiul public şi conştiente de superioritatea lor? Cum e interacţiunea umană cu astfel de personaje? Cum i-am privi noi pe ei şi ei pe noi? Ştim ce se întâmplă azi în România, unde satanismul e mai ales apanajul puştilor teribilişti. Dar dacă un cataclism ar inversa dogmele religioase, nu şi felul în care sunt ele puse în prim plan? Fiindcă, trebuie să o recunoaştem, libertatea religioasă e încă la noi subiect de controversă. Statul satanist reprezintă de fapt ideea de sistem religios întrepătruns la extrem cu viaţa laică. Şi da, e un fel de a privi într-un abis ademenitor care te priveşte pe tine şi îţi întinde mâna. Ca o anecdotă, ideea în sine a intrigii mi-a venit în momentul în care, citind pe un site despre specializarea demonilor, m-am gândit că Inspectoratului ieşean de Poliţie nu i-ar strica ajutorul celui care găseşte hoţii şi recuperează obiectele pierdute. El a devenit, de altfel, unul dintre personajele principale ale romanului.

„Lacrimile diavolului” iese un pic din SF, mergând mai degrabă spre o zonă dark/gore. Crezi că publicul tău fidel îţi va reproşa acest lucru?

Publicul meu fidel cred că e obişnuit cu excursiile mele în zone considerate poate de alţii marginale. Felul cum scriu e influenţat, fără îndoială, de ce îmi place să citesc. Am savurat întotdeauna o intrigă poliţistă care te ţine cu sufletul la gură, făcându-te să te întrebi dacă protagonistul va supravieţui. Pe de altă parte, am adorat motivele dark fantasy care lasă mai mult loc pentru personaje şi situaţii complexe, în care rolurile se redefinesc, binele şi răul sunt puse sub semnul întrebarii. Iar „Lacrimile diavolului” a adus şi posibilitatea de a explora concepte care merg atât de adânc în istoria omenirii, precum magia şi demonicul. Azi dăm vina pe diavol pentru toate păcatele noastre. Dar chiar aşa e?

Romanul experimentează de asemenea cu idei de natură ocultă. Ce anume te-a inspirat să mergi în direcţia asta?

Trăim într-o epocă a ştiinţei, şi asta ne-a adus o mulţime de beneficii pentru confortul de zi cu zi, dar şi o anumită „orbire”. Vrem explicaţii perfecte pentru tot, cifre, grafice. Ne-am despărţit poate prea uşor de magie, o forţă care poate schimba universul într-o mulţime de feluri, dar care cere un anumit tip de credinţă. Forţa minţii chiar poate face minuni, după cum susţin diverse şcoli oculte din Apus. Şi aici am să fac o mărturisire. Când eram copil, adoram poveştile cu vrăjitori, chiar mă vedeam pe mine jucând un astfel de rol. În cadrul documentării mele pentru roman, am încercat să ridic puţin vălul de mister care acoperea acest subiect. Am continuat şi după aceea. Am descoperit multe lucruri interesante, inclusiv divinaţia, care a devenit chiar o pasiune.

Stephen King este unul din autorii tăi preferaţi. Te-a influenţat la scrierea romanului şi dacă da, în ce fel?

În clipa asta, aş răspunde că Stephen King nu a jucat vreun rol la „Lacrimile diavolului”. M-au influenţat alte surse, medievale sau din prezent, despre demoni, Rai, Iad, ritualuri, magie… Într-un fel, odată ce am aşternut primele pagini, totul s-a scris parcă de la sine.

Care este mesajul cel mai important cu care ai vrea să rămână cititorul dupa lecturarea romanului „Lacrimile diavolului”?

Asta e o întrebare complexă. În primul rând, volumul nu se vrea o critică la adresa unui anumit sistem religios, ci vorbeşte, în felul său, despre evoluţia individuală şi cea a societăţii. Am să fac aici o paranteză. În timpul scurs de la terminarea romanului şi până acum, eu m-am schimbat destul de mult. A fost o evoluţie necesară, nu întotdeauna uşoară. Azi, îmi recitesc rândurile cu alţi ochi decât ai celei care le-a scris. Mesajul meu ar fi azi că nu există reguli care să lege un om sau o societate pe viaţă, nu există misiuni imposibile şi structuri mintale sau sociale care să nu poată fi schimbate, atâta timp cât ştii ce vrei şi cât iubeşti măcar un singur om în toată lumea asta mare. Problema e că astfel de schimbări sunt riscante, ceea ce induce mereu o alegere. Ce preţ este fiecare dispus să plătească pentru a supravieţui? Ce ar crede însuşi diavolul despre dorinţa unora de a-l venera fără măsură?