„Sunetul enervant, născut din băltoaca ce se întinde la câțiva metri de mine, între șinele uleioase, este amplificat până la limita suportabilității de plăcile groase de beton, aruncat dintr-o parte în alta, izbit de timpanele mele, răsucit între neuronii îmbibați de alcool și tutun. Îmi prind tâmplele între palme. Acopăr urechile. Apăs, cu dinții încleștați. Steluțe multicolore pornesc să danseze în fața ochilor închiși, creierul pulsează bezmetic, un val de greață urcă din străfunduri. De undeva, de sus, din irealul visului, mă privesc plin de dezgust. Zac prăbușit pe o bancă într-o stație de metrou, Dumnezeu știe prin ce colț al Parisului, oraș pe care am început să-l urăsc cu pasiune. Greu, cu eforturi de Sisif, deschid ochii, unul câte unul. Sclipirea neonului se amestecă dureros cu flash-urile ecranelor publicitare. Mă doare capul, mi-e sete, mi-e silă de mine, de hainele jegoase, de barba nerasă de mai multe zile, de părul slinos ce-mi alunecă pe frunte.”

Cu această superbă descriere a unei stări de mahmureală, Andrei Călăraș deschide romanul Richter 8.9. Doar citind aceste rânduri, care acoperă prima pagină, m-am simțit atât de captat, încât am avut realmente senzația că nu voi lăsa romanul din mână până nu-l voi termina de citit. Întreg primul capitol continuă în același stil. Un om care s-a trezit dintr-o cruntă beție într-o stație de metrou și care încearcă să se adapteze la lumea reală. Descrierile senzațiilor intime de dezgust, oboseală fizică și psihică, durere și șoc sunt deosebit de realiste și de convingătoare. Pe parcursul romanului, Andrei Călăraș reușește această performanță aproape pe fiecare pagină. Senzația că vei lăsa cartea din mână abia după ce va fi terminată te ține pe parcursul primelor trei capitole. Apoi, în capitolul patru, autorul ne prezintă personajul Madame Badeau. Aici registrul se schimbă radical. Surprinzător, parcă am citi un capitol scris de un alt autor.

Deși cu privire la descrierea scenelor tenebroase, triste sau disperate, nu am decât laude la adresa lui Andrei Călăraș, când vine vorba de dialoguri sau de personaje care sunt intenționate a fi vesele sau comice, autorul eșuează lamentabil. Din păcate astfel de scene, populate de asemenea personaje abundă în roman. Atmosfera plină de mister, realizată elegant, este parcă violată de apariția unor personaje precum Madame Badeau, Heinrich Schultz sau Vlad, prietenul personajului principal, specialist în istoria Greciei antice. Aceste personaje sunt de altă natură, realmente fac notă discordantă cu atmosfera generală a romanului. Iar cel mai mult se simte acest lucru în dialoguri. Parcă ar fi scrise de altcineva, nu de același autor care, cu un capitol în urmă fusese capabil să capteze toată atenția cititorului prin descrieri ale unor stări psihice sau situații limită în cel mai misterios și elegant mod cu putință.

Dar, dacă aceste scăpări pot fi ignorate – iar romanul este prea bun pentru a nu putea – Richter 8.9 poate fi considerat un roman excelent. Atmosfera este cu precădere gotică. Misterul este păstrat și chiar intensificat cu fiecare văl care este dat la o parte, iar personajul principal – acțiunea este relatată la persoana întâi – este foarte convingător. Realist, niciodată exagerat sau irațional, Alexandru Don călăuzește cititorul prin interstițiile romanului cu sinceritate, creând efectul de confesiune. Celelalte personaje gravitează în jurul lui dintr-o necesitate care își are rădăcinile chiar și dincolo de sfera hazardului. Alexandru Don este ca un magnet. Toată lumea pare să vrea să aibă de-a face cu el într-un fel sau altul.

În ce privește acțiunea romanului Richter 8.9, vorbim aici de două teme, una dintre ele predilectă în literatura de suspans a secolului XXI: conspirația de anvergură, eventual cu tentă religioasă, ai căror propovăduitori sunt Dan Brown sau Glenn Cooper, iar a doua, care a influențat major literatura și filmografia celei de-a doua jumătăți a secolului XX: obsesia de stăpânirea lumii a foștilor membri ai trupelor SS, sau a adepților ori urmașilor acestora, neonaziști convinși, portretizată de Stieg Larsson.

Alexandru Don este un artist, care este pus în fața unui mister pe care se luptă cu toate forțele sale să-l dezlege. Ca un adevărat detectiv, reușește să identifice și să exploateze toate indiciile care îi ies în cale. Mici semne lăsate pe hârtii care, aparent, nu au valoare materială, cuvinte sau fraze care i se întipăresc involuntar în minte, mici scăpări ale câtorva personaje, toate acestea ajung să-l înarmeze pe Don cu arme de luptă împotriva conspirației în care, pe măsură ce romanul se apropie de final, se afundă tot mai mult. Deși lucrurile merg într-un ritm destul de rapid – dar permanent marcat de ieșiri pe banca de rezervă (așa am preferat să consider întâlnirile cu < i>Madame Badeau) – în prima jumătate a romanului, în a doua jumătate și apoi mai spre sfârșitul lui lucrurile se precipită până într-atât încât tensiunea determină cititorul să devoreze ultimele pagini. Mi-a plăcut faptul că sfârșitul nu a fost chiar atât de previzibil cum a părut mai tot timpul.

Citeşte continuarea pe Bookblog.

Autor: Ovidiu Leonte