Alchimistul neutronic – fila 532, Ioan Doru Brana

Doru Brana este cu 10 ani mai mare decât mine. (Şi nişte luni, cred că vreo două-trei.) Cândva am tradus amândoi în acelaşi timp, fără să ştim unul de celălalt, Dune. După un timp acelaşi lucru s-a întâmplat cu Johnny Mnemonic şi Burning Chrome.

Când am intrat în fandomul sefist, la Lugoj în 1985, numele lui Doru era rostit cu respect pentru traducerile lui excelente, dintre care cele mai cunoscute erau (la momentul acela) Marţi oamenii sunt sparţi, miercuri oamenii sunt cercuri şi Regii nisipurilor. Nu l-am întâlnit atunci. Ne-am cunoscut peste un an, la Convenţia Naţională de la Iaşi, când m-am dus la el, m-am prezentat şi i-am dăruit Songmaster.

Ţin minte că a comentat „Aha, eşti dintre umanişti?“. (Trimiterea, esoterică, era la eseul lui Michael Swanwick, care clasificase generaţia optzecistă de autori SF americani în „umanişti“ şi „cyberpunkişti“.) Nu eram „umanist“, dar am avut mereu o slăbiciune pentru Card, aşa că mi-am ţinut gura – ulterior, Doru avea să-mi mărturisească faptul că nu se dădea în vânt după el.

Pe 16 martie 1987 (o să vedeţi imediat de ce ţin minte data asta atât de precis, deşi am o memorie de tot râsul), am ajuns în cartierul braşovean Valea Cetăţii. Pe atunci lucram la ICTCM şi-mi aranjasem o delegaţie de două zile la Braşov, aşa cum aveam să mai  fac şi în anii care au urmat, ca să merg la Doru Brana. Când am ajuns în cele din urmă, a rămas cu gura căscată şi m-a întrebat dacă n-am avut probleme în gară sau la uzină. Şi uite aşa cărţile SF mi s-au intersectat cu două evenimente interesante din acelaşi spectru: vizita la Doru Brana cu 15 martie 1987 (revolta muncitorilor braşoveni) şi o incursiune la Biblioteca Americană cu 21 decembrie 1989 (statuia lui Mihai Viteazul de la Universitate). Ăsta o fi unul dintre motivele pentru care citesc de atâţia ani aproape în exclusivitate pe Ipaq? Un subconştient alarmat? Hmm…

Între 1987 şi 1990 am înnoptat de câteva ori la Doru, plecând a doua zi pe la amiază. Ne cam plăcea amândurora să ne troscănim (cum zice el) şi pe vremurile alea beam nişte lichide a căror fabricaţie este interzisă actualmente, până şi pentru uz industrial, chiar în ţările din lumea a treia; nici nu aveau nume, ci doar iniţiale, ca RDD şi RDV (în realitate erau nişte acronime, dar mai exagerez şi eu niţel să sune bine), sau combinaţii de litere şi cifre care mă duceau inevitabil cu gândul la freoni.

Doru avea o prietenă suedeză (norvegiană? daneză? niciodată n-am ţinut minte, în tot cazul scandinavă), care-l abonase la cele patru mari reviste americane din perioada anilor 1980: Asimov’s, Analog, F & SF şi Locus, şi sufrageria lui era numai rafturi şi teancuri de reviste şi cărţi în engleză – ceva cu totul incredibil pentru vremurile de atunci.

Din perioada respectivă îmi amintesc o noapte în care mi-a citit varianta lui de traducere la Burning Chrome. O intitulase Arderea Cromei şi a încercat să mă convingă molcom şi timp de multe shoturi şi Carpaţi fără filtru că asta intenţionase Gibson: că era o omofonie clară „Arderea Cromei“/„Arderea Romei“! Schimbam lunar între noi cărţi şi reviste şi îmbogăţeam Poşta Română cu taxele pe colete.

După 1990, am ajuns tot mai rar în Braşov. Am vorbit la telefon, după care Doru a apărut în Bucureşti în 1996. Nemira ajunsese la concluzia că pentru a coordona colecţia Nautilus îi trebuia un nume cunoscut în lumea SF-ului românesc şi Ioan Doru Brana fusese alegerea imediată, întrucât se asocia cu cel mai mare succes de casă al editurii: seria Dune. Problema era că Doru se sastisise de science-fiction; nu-l mai interesa de ani buni şi treptat n-a mai tradus deloc SF. Venise la Bucureşti, discutase cu patronii, refuzase funcţia, apoi întrebase: „Da’ de ce nu-l luaţi pe Pavelescu, care-i lângă voi?“… şi aşa am început coordonarea Nautilusului. După ce plecase de la editură, îmi făcuse prima vizită (funny, isn’t it? din Valea Cetăţii, în Drumul Taberei – parcă suntem într-un joc de strategie militară :p) şi mă găsise sub formă de limax.

Cu patru ore în urmă îmi rupsesem două coaste căzând de la vreo trei metri din nucul din Zorileanu şi mi se păruse că sunt pe moarte – este o senzaţie groaznică să nu poţi trage aer în plămâni, pentru că coastele rupte nu ţi-o îngăduie – şi, fiindcă fusesem singur, crezusem c-o să mor sufocat şi cadavrul îmi va fi descoperit peste câteva zile. Mă târâsem până acasă şi norocul meu fusese Doru Brana, cu care până seara m-am anesteziat la propriu.

El a mai venit de câteva ori în Bucureşti, fie cu treabă pe la edituri, fie la concerte. Este „roacăr“ pursânge şi ţin minte cum vorbeam entuziaşti despre Chris Robinson, pe care-l descoperisem amândoi la scurt timp după debut. Ultima dată a fost pentru ZZ Top (cred?!) şi până la concert am băut multe shoturi de votcă cu bere în pasajul Vilacrosse şi am pălăvrăgit cu Cristi Lăzărescu.

Alchimistul neutronic n-are nicio legătură cu Ioan Doru Brana, ci a fost cartea cea mai groasă pe care am tradus-o vreodată (a depăşit cu vreo 50 000 de semne Disfuncţia realităţii) şi în acelaşi timp cartea la care m-am mocăit cel mai mult – 10 luni (!!!). Iniţial îmi propusesem s-o dau gata în septembrie 2010, dar apoi s-au ivit Chandler, şi Croaţia, şi Figaro, şi altu’, şi alta… Am amânat predarea pentru decembrie 2010, după aceea pentru ianuarie 2011, şi tot aşa. Spre sfârşit devenisem obsedat de cifrele asociate ei: numai traducerea brută însemnase două milioane şi jumătate de apăsări de taste etc. etc. Sigur că da, se poate argumenta oricând despre cantitate versus calitate şi nu voi lua partea niciunei tabere, ci mă limitez la câteva truisme. Este un volum al doilea neaşteptat de bun al unei trilogii – semnul operelor care au fost scrise complet de la cap la coadă – , izbuteşte să nu fie datat, deşi a apărut cu aproape 15 ani în urmă, şi are un final enervant de misterios (o specialitate a casei; fanii lui Hamilton nu vor uita niciodată sfârşitul incredibil al Stelei Pandorei). Acum… ce pot să zic? Ţineţi-mi pumnii pentru Zeul gol! Deocamdată mi-am propus anul 2011…

Peter F. Hamilton s-a născut în Anglia, în 1960. La vârsta de două­zeci şi opt de ani a debutat cu o povestire în revista Fear. Au urmat alte texte publicate în revista Interzone şi în antologiile In Dreams şi New Worlds. În 1993, a publicat primul roman, Mindstar Rising, iar până în 2004, când i-a apărut al zecelea roman, Steaua Pandorei, cărţile lui se vânduseră în două mili­oane de exemplare în toată lumea. În anul 2001, a câştigat pre­miul British SF pentru nuvela „The Suspect Genome“. Între 1996 şi 1999 a publicat trilogia ZORII NOPŢII, considerată renaşte­rea genului space opera. VOID TRILOGY este cea mai recentă creaţie a sa, apărută între 2007 şi 2010. Din 2008, Peter F. Hamilton locuieşte în Rutland cu soţia şi cei doi copii ai săi.

Volumul 1

„Science-fiction de clasă… Hamilton readuce SF-ul la acceleraţie interstelară!“

– The Times (Londra)

„Alchimistul neutronic subliniază că, în ciuda supremaţiei ei indiscutabile, tehnologia nu deţine toate răspunsurile. De aceea oamenii din viitorul lui Hamilton seamănă atât de mult cu oamenii din prezentul nostru. Nu există soluţii simple, indiferent dacă e vorba de magie sau de forţă brută. Pentru a progresa, societatea este obligată să-şi confrunte – şi să-şi rezolve – problemele. “

– SF Site

„Peter F. Hamilton nu uită niciodată divertismentul. El înţelege visurile şi temerile fundamentale care motivează existenţa, dar şi situaţiile cele mai înspăimântătoare care subminează sentimentul primordial de securitate. Iar partea esenţială a securităţii este speranţa. Până şi în momentele cele mai grele al vieţii, majoritatea oamenilor se agaţă de speranţa că este doar ceva trecător, că în scurt timp vor reveni pe făgaşul cel bun.“

The Magazine of Fantasy & Science Fiction

Volumul 2

„Arareori literatura science-fiction a produs o serie atât de bogată, satisfăcătoare şi realmente uriaşă ca volum. Pe lângă acţiunea în sine, Hamilton continuă să ne fascineze cu misterul morţilor reveniţi la viaţă, întrucât indiciile noi ce sunt descoperite nu fac decât să creeze noi enigme.“

– Entertainment Weekly

„Luptători cu calităţile amplificate de nanonice… habitate spaţiale inteligente… lasere… bombe ilegale cu antimaterie… mijloace de distrugere stelare – tot ce şi-ar putea dori cunoscătorii genului. Alchimistul neutronic este o space opera de calibru, cu o naraţiune fascinantă şi un final cu suspans de excepţie.“

– Kirkus Reviews

„În cazul Alchimistului neutronic, unicul motiv de dezamăgire este faptul că va trebui să aştept următorul volum. Este un roman încântător! “

– Science Fiction Wave

Volumul 3

„O space opera uriaşă şi tumultuoasă, care are câte ceva pentru fiecare… Universul lui Hamilton nu poate să încapă într-un singur volum. Sunt prea mulţi eroi pe care să-i îndrăgim, ticăloşi pe care să-i detestăm şi lumi pe care să le explorăm… Imaginaţia lui nu cunoaşte limite!“

– Science Fiction Weekly

„O realizare excelentă, care atinge echilibrul perfect între conceptele complexe ale SF-ului hard şi intrigile captivante, presărate cu momente de horror şi tuşe sumbre.“

– Isaac Asimov’s Science Fiction Magazine

„Prin al doilea volum, trilogia ZORII NOPŢII a lui Peter F. Hamilton îşi cimentează statutul de  cea mai solicitantă şi imposibil de ignorat saga din istoria genului space opera. Nici măcar Dune şi urmările sale n-au fost atât de ambiţioase. Poate doar universurile Star Trek şi Star Wars să fie mai mari, însă au avut nevoie de zeci de ani şi de numeroşi creatori care le-au conferit formă şi substanţă. Lumea lui Hamilton este viziunea coerentă şi focalizată a unui singur autor. Este echivalentul SF pentru Război şi pace.“

–Interzone