Andrei Călăraș este la a doua sa carte, Richter 8.9, de curând apărută la Editura Nemira. Roman de suspans, cu multe personaje și enigme, răsturnări de situație și mai ales cu multe referințe istorice și artistice.

Lansarea oficială a cărții va avea loc sâmbătă, 1 iunie, la BookFest. Autorul ne-a mărturisit că are emoții pentru această întâlnire cu cititorii. Puțin sadic din partea noastră, vă invităm să-l asaltați în număr cât mai mare.

Andreea Chebac: Cum ai ajuns de la medicină, la literatură ? Și de ce personajul tău nu este doctor ?
Andrei Călăraș: Chestia cu literatura a fost înainte de medicină. Și pe perioada școlii și în facultate am mai avut derapaje literare, era și a rămas un fel de supapă. Medicina a fost o pasiune nebună și regret și acum perioada în care mă aflam în sala de operație. În tot ceea ce scriam în liceu și facultate, personajele mele erau exclusiv doctori, așa încât am zis că ajunge.

ACh: Speri ca la un moment dat să poți renunța la orice alt job ca să te dedici scrisului, să trăiești din scris ?
AC: Dacă s-ar putea trăi din asta, ar fi un vis frumos. Din păcate, nu e cazul. Eu încerc să fiu optimist și să sper că, dacă nu eu, măcar cei care sunt scriitori foarte tineri acum să ajungă la un moment dat să poată trăi exclusiv din scris.

ACh: Cel de-al doilea roman al tău, Richter 8.9, abundă în date istorice și legate de artă. Cât și cum te-ai documentat pentru el ?
AC: Și nu l-ai citit pe primul…acolo era și mai mult. Am citit foarte mult, în primul rând. Apoi, trebuie să recunosc că pentru mine Internetul a fost salvator pentru că sunt o groază de locuri în care n-am ajuns. L-am folosit în special pentru descrierea amănunțită a acestora, în ambele cărți. Apoi, sunt o serie de documente sau elemente de istorie pe care le-am găsit doar menționate într-o carte. Nu știu dacă îmi este greu să-mi imaginez un anumit loc, cât e dorința ca partea de real să fie cât mai prezentă în carte, drept pentru care nu am încercat să inventez localități, sau nume de instituții, de orașe, de state și așa mai departe – toate sunt reale.

ACh: Am fost fascinată de personajul madame Badeau – o bătrânică simpatică, diferita de toate celelalte personaje ale cărții – cum a apărut ea ?
AC: Cred că a apărut pur și simplu. Inițial, era necesară doar o simplă menționare a numelui ei, era proprietara apartamentului și nu mă gândeam că o să joace vreun rol. Apoi, personajul s-a impus, era chemat permanent de către eroul principal și….uite așa a devenit unul dintre elementele cheie ale romanului. Nu știu cum să spun. E complicat… Nu fac chiar tot ce vreau eu cu personajele la care mă gândesc în primul moment. Au o viață a lor, o voință a lor.

ACh: Este un roman foarte vizual. Te-ai gândit să scrii astfel pentru ca la un moment dat romanul să fie transpus în film ?
AC: Nu. Cred că este o consecință a modului în care scriu – fără planuri, fără nimic; pur și simplu începe să mi se deruleze un film în fața ochilor și eu îl povestesc. Din păcate, eu nu-mi fac o schiță a romanului, e o chestie care curge și personajele se trag unul pe altul în poveste. Mi-ar fi plăcut să pot construi scheme. Nu pot, am încercat o singura dată și a ieșit o catastrofă.

ACh: De ce ai plasat acțiunea în spațiul Europei de Vest și nu în cel autohton ?
AC: Asta a fost o problemă și cu primul roman. Cred că o idee peconcepută mi-a rămas în cap din vremurile mai vechi, faptul că la noi se pot întâmpla mai greu acțiuni banditești de mare anvergură. Dar, cu siguranță, într-o viitoare carte acțiunea se va petrece în România.

ACh: Spuneai la un moment dat că ai ținut nepărat ca personajul central al cărții să fie român. De ce ?
AC: Mi-am zis că, dacă acțiunea nu o pot plasa aici, măcar eroul să fie de-al nostru. În afară de personajul principal care este un foarte bun specialist în artă, apare și un alt român care este arheolog renumit. Altceva decât cerșetorii, copiii institutionalizati, aurolacii. Pur și simplu am vrut să aibă și o ușoară amprentă românească.

ACh: Cum a apărut tabloul din carte, cel care este și pe copertă ?
AC: Inițial, cartea trebuia să fie cu totul altfel. Subiectul trebuia să fie cu totul și cu totul altul, dar așa s-a întâmplat în cele din urmă. În primul rând, pictorul din versiunea inițială trebuia să fie un critic de artă și, de fapt, tot misterul ar fi fost legat de tablou. Tabloul în sine trebuia să fie personajul romanului. Asta e, dacă n-a vrut să se scrie așa, ce să fac ?

ACh: Ai putea scrie altceva în afară de cărți de suspans, de acțiune ? Poate un roman de dragoste, mai ales că și în Richter 8.9 există o astfel de poveste?
AC: Nu știu dacă pot să-l numesc un roman de dragoste, nu prea cred. Dar cel la care scriu acum este ceva absolut diferit față de cele două cărți deja apărute. Poate chiar la 180 de grade, deși există un ușor element de mister în el. Totuși, este de altă natură, nu este legat atât de fapte, cât de personaje.

ACh: A fost greu să-ți faci debutul în literatură, să publici prima carte ?
AC: Nu chiar. De fapt lucrurile au mers puțin invers: ei mi-au spus „Dar de ce nu vrei tu să publici ?”. Până aproape de finalizarea cărții eu nu mă gândeam că aș putea să public, așa cum nu făcusem nimic în acest sens cu ceea ce fusese scris înainte. Printr-o întâmplare fericită, cartea a ajuns către cel care are Abeona Press. A citit-o și a considerat că e păcat să nu apară. Recunosc că am avut noroc. Nici nu știu dacă eu aș fi fost în stare să mă lupt pentru că am o timiditate exagerată, în general nu-mi place să vorbesc despre lucrurile pe care le fac.

ACh: Cu ce alte romane ai putea compara ultima ta carte ?
AC: Mi-e foarte greu. O să mă folosesc de comparații pe care le-au făcut alții. S-a spus că se aseamănă, ca stil și modalitate de a crea intrigile, cu Steve Berry, cu Eco. Îți dai seama că m-a flatat, mi-ar plăcea să fie așa. Nu-mi dau seama. Poate cel mai ok ar fi pentru cititori să spună: „Seamănă cu…, se apropie ca stil de…”. Mi-ar plăcea să aud: „Parcă mi-aduce aminte de…., dar e altceva, are un stil propriu.”

ACh: Ce anume ai vrea să nu uite cititorii din cartea ta ? Ce idee ai vrea să le rămână ?
AC: Cititorii ar trebui să păstreze scânteia aia de tinerețe din ei și cred că, dacă așa ar aborda fiecare carte, bucuria ar fi mult mai mare. Cărțile mele sunt un fel de joc serios – luăm niște elemente reale și ne punem întrebarea „Dacă la acel moment în istorie în loc să o ia la stânga, o luau la dreapta, ce s-ar fi putut întâmpla ?”. În plus, plecând de la ideea pe care ți-o spuneam mai devreme, că partea de real din carte este consistentă, cred că este un mod în care poți să înveți istorie, jucându-te.

ACh: Ai un ideal pe care vrei să-l atingi în scris ?
AC: Nu mi-am propus un număr de romane. Mi-ar plăcea să ajung la momentul în care, dacă apare o carte semnată de mine pe rafturile librăriei, cititorul să spună „A, trebuie s-o iau pentru că celelalte mi-au plăcut foarte mult.”

ACh: Ai emoții pentru lansarea de la BookFest ?
AC: Emoțiile sunt mari. Nu legate de lansare în sine, ci de faptul că va trebui să stau în fața unor oameni, că va trebui să vorbesc acolo, asta mă paralizează de-a dreptul.

ACh: Scriitori români pe care îi admiri ?
AC: L-am descoperit târziu, din pacate după ce a murit, pe Gheorghe Crăciun, cu un stil absolut aparte. Imi place Gabriela Adameșteanu, îl admir foarte mult pe Filip Florin și cred că aici intervine și o notă de subiectivism pentru că, după ce-am citit Zilele Regelui, am citit și interviul dat de el în Dilemateca. Și, când am descoperit acolo că dorința lui este ca fiecare carte pe care o scrie să fie total diferită, mi-a devenit parcă și mai simpatic. Un alt lucru pentru care l-am apreciat foarte tare este afirmația conform căreia nu îl interesează ce spun criticii despre el, pur și simplu scrie așa cum simte.

Citiţi continuarea pe Bookblog.

Autor: Andreea Chebac