E greu să fii zeu este acum disponibil pe nemira.ro

Arkadi şi Boris Strugaţki sunt cunoscuţi în lumea întreagă drept cei mai mari scriitori ruşi de science fiction, iar romanul lor E greu să fii zeu este o carte cult, una dintre cele mai bune scrieri ale lor.

Anton este un agent sub acoperire care vine din viitorul Pământului şi călătoreşte pe o planetă straină a cărei civilizaţie nu a progresat dincolo de Evul Mediu. Desi el are cunoştinţe mult avansate faţă de societatea în mijlocul căreia a ajuns, îi este interzis să se amestece în evoluţia naturală a istoriei şi îşi asumă rolul unui nobil arogant care participă la dueluri şi la turniruri. Simplu observator, nu are dreptul să intervină – dar poate să rămână indiferent în faţa cruzimii şi a nedreptăţii atunci când cei pe care ajunge să-i iubească sunt in pericol?

În continuare, vă invităm să citiţi un fragment din E greu să fii zeu.

Două sute de mii de oameni! Aveau cu toţii ceva în comun, ceva ce necesitase prezenţa Pământului aici. Probabil faptul că toţi, aproape fără excepţie, nu erau încă oameni în sensul contemporan al cuvântului, nu erau decât nişte lingouri, nişte piese brute din care numai secolele sângeroase ale istoriei vor şlefui cândva un om mândru, cu adevărat liber. Erau pasivi, lacomi, inimaginabil de egoişti. Din punct de vedere psihologic erau aproape cu toţii nişte sclavi – sclavi ai credinţei, sclavi ai semenilor lor, sclavi ai patimilor şi ai cupidităţii. Şi dacă printr-un capriciu al sorţii careva dintre ei se năştea sau ajungea stăpân, nu ştia cum să profite de libertatea lui. Se grăbea iarăşi să devină un prizonier – rob al bogăţiei, al exagerărilor nenaturale, al prietenilor depravaţi, rob al robilor săi. Majoritatea nu erau vinovaţi cu nimic. Erau prea pasivi şi ignoranţi. Robia lor se fonda pe pasivitate şi ignoranţă, iar acestea, la rândul lor, generau iarăşi şi iarăşi sclavie. Dacă ar fi fost cu toţii la fel, îţi puteai pierde cu uşurinţă curajul şi speranţa. Dar unii dintre ei erau totuşi oameni, purtători ai scânteii de raţiune. Şi în permanenţă ei aprindeau şi întreţineau ici-colo, în mulţimea amorfă, foculeţele unui viitor incredibil de îndepărtat, dar inevitabil. Aprindeau fără a ţine seamă de nimic. În pofida întregii lor inutilităţi aparente. În ciuda oprimării şi a faptului că erau striviţi cu cizmele. Cu toate că nimeni nu avea nevoie de ei, căci toată lumea era împotriva lor. În ciuda faptului că puteau conta, în situaţia cea mai fericită, doar pe o atitudine de milă dispreţuitoare şi nedumerită…

Aceşti oameni nu ştiau că viitorul este de partea lor, că viitorul este imposibil fără ei. Nu ştiau că reprezintă unica realitate a viitorului în această lume de fantome înfricoşătoare ale trecutului, că ei sunt fermentul, vitamina din organismul societăţii. Distrugeţi această vitamină şi societatea va putrezi, se va răspândi scorbutul social, muşchii vor slăbi, ochii îşi vor pierde vederea, dinţii vor cădea. Niciun stat nu se poate dezvolta fără ştiinţă – el va fi distrus de vecini. Fără artă şi cultură generală statul îşi pierde capacitatea autocritică, sunt încurajate astfel tendinţele greşite şi în fiecare clipă vor începe să apară făţarnicii şi oportuniştii. În oameni vor lua amploare înclinaţiile spre consum şi îngâmfare şi în cele din urmă vor deveni victimele vecinilor mai înţelepţi. Poţi să-i prigoneşti cât vrei pe cărturari, să interzici ştiinţa, să distrugi arta, mai devreme sau mai târziu vei realiza tot ce se întâmplă şi vei da cale liberă, scrâşnind din dinţii, la tot ceea ce urăsc dobitocii, ignoranţii şi ahtiaţii după putere. Şi oricât de mult ar dispreţui ştiinţa, cenuşiii aflaţi la putere nu pot face nimic contrar progresului istoric, nu-l pot decât frâna, nu şi opri. Dispreţuind şi temându-se de ştiinţă, ajung totuşi, inevitabil, la sprijinirea ei pentru a rezista. Odată şi-odată tot vor fi siliţi să aprobe apariţia universităţilor şi a societăţilor ştiinţifice, să înfiinţeze centre de cercetare, observatoare astronomice, laboratoare. Vor trebui să permită cândva dreptul la existenţă al oamenilor învăţaţi, ce gândesc în profunzime, al oamenilor pe care nu-i pot controla, ce au altă psihologie şi alte necesităţi. Aceşti oameni nu vor mai putea exista, nici vorbă să mai lucreze, în atmosfera de odinioară a lăcomiei josnice, a intereselor de bucătărie, a automulţumirii stupide şi a cerinţelor strict trupeşti. Ei vor avea nevoie de o nouă atmosferă – cea a cunoştinţelor generale, atotcuprinzătoare –, pătrunsă de încordarea creatoare, vor avea nevoie de scriitori, pictori şi compozitori, iar cei aflaţi la putere vor fi nevoiţi să facă unele concesii. Cel care se va opune cu îndârjire va fi măturat de către adversarii lui mai abili în lupta pentru putere, dar, inevitabil şi paradoxal, şi cel ce va face concesii contrar voinţei sale îşi va săpa singur mormântul. Asta deoarece înflorirea culturii în toate aspectele ei (de la cercetările ştiinţi fice naturale până la capacitatea de a admira muzica) devine mortală pentru ignoranţi, egoişti şi fanatici… Va urma perioada unor impresionante zguduiri sociale, dezvoltarea incredibilă a ştiinţei va produce şi un proces de largă intelectualizare a societăţii şi aceasta va fi epoca în care cenuşimea va da ultima luptă, o luptă care prin cruzimea ei îl va întoarce pe om la un stadiu medieval, iar în aceste lupte cenuşimea va fi inevitabil înfrântă şi va dis părea definitiv ca forţă reală din societatea deja eliberată de asupriri.

Rumata tot mai privea oraşul încremenit în beznă. Undeva pe acolo, într-o cămăruţă infectă, maltratat, încovrigat pe un pat deplorabil, părintele Tarra ardea în frisoanele febrei, în timp ce alături de el fratele Nanin stătea la o măsuţă şchioapă, beat, vesel, înrăit şi îşi termina Tratatul despre zvonuri, mascând satisfăcut în pasaje birocra tice batjocura înverşunată la adresa vieţii cenuşii.