Avanpremieră: Săruturi & croissants, de Anne-Sophie Jouhanneau

Paris. Orașul de lumini care fascinează de la prima vedere. Balet. Dansul rafinat care seamănă cel mai mult cu zborul.

Cele două dau combinația perfectă pentru un vis romantic, iar Mia din Săruturi & croissants chiar asta trăiește: visul vieții ei, odată acceptată la o academie de balet din Paris. Dar cum se va descurca o tânără de la New York în Orașul luminilor, într-o cultură diferită complet de ce arată filmele, într-o școală nouă, cu colege extrem de competitive și, mai ales, cu atâtea distracții în jur: la străzi de explorat, macarons de gustat, tineri parizieni fermecători?

Mai jos este începutul poveștii, capitol care se putea foarte bine intitula: O newyorkeză aterizează în mijlocul Parisului. Începe călătoria spre Paris pe urmele Miei!

Și dacă vreți să o cunoașteți pe Anne-Sophie Jouhanneau, autoarea acestei povești splendide, haideți cu noi la o întâlnire organizată în cadrul festivalului Young Adult de Cărturești, sâmbătă, 15 mai, de la 18:30! Înscrierea se face aici.


Alerg prin aeroport în pantalonii mei lălâi de trening, cu părul în vânt. Îmi iese în cale un copil care urlă din toate puterile, dar reușesc să-l evit printr-un grand jeté grațios, chiar înainte să ocolesc cu o piruetă un tip care se luptă cu o valiză uriașă.

— Faites attention! „Ai grijă!“ strigă după mine o femeie pe care aproape o călcasem pe picior în goana mea.

Problema e că trebuie să aleg între a fi atentă sau a întârzia, iar acum chiar nu pot să iau în calcul ultima opțiune. Americanca asta care vă vorbește trebuie să fie în cel mai scurt timp tocmai în cealaltă parte a Parisului.

— Scuze! zbier, gonind prin terminalul Aeroportului „Charles de Gaulle“ cu rucsacul izbindu-mi-se de umăr.

Motivul pentru care sunt în întârziere este furtuna incredibilă de azi-noapte din New York, din cauza căreia zborul meu a fost amânat, mai întâi, cu patru ore, apoi cu șase… după care n-am mai ținut socoteala, de teamă să nu leșin la gândul că o să pierd tocmai prima zi de școală. Bine, nu chiar de școală. Pentru că școala obișnuită e floare la ureche pe lângă ce mă așteaptă pe mine aici.

Mă lovesc de un grup de copii care aproape blochează pe lățime terminalul și sunt cât pe ce să cad în nas, dar reușesc, în cele din urmă, să mă redresez într-un pas de basque. Le mulțumesc în gând mușchilor mei, care au reținut mișcarea după milioanele de ore de balet la care i-am supus…

Recunosc, nu mă gândisem vreo clipă că primele mele ore petrecute în Paris vor arăta în halul ăsta. Aveam în minte o imagine perfectă despre cum avea să se întâmple totul: coboram din avion într-o dimineață caldă și însorită, cu buclele strălucitoare unduindu-mi pe spate, perfecte chiar și după zborul de șapte ore, aruncându-mi poantele peste umăr și spunând ceva drăguț într-o franceză perfectă – rezultatul lunilor de practică –, înainte să pornesc cu pași eleganți spre cea mai bună vară din viața mea: un curs intensiv de balet la prestigiosul Institut de l’Opéra de Paris, Institutul Operei din Paris. Visul suprem, nu?

În loc de toate astea, eu depășesc „cu grijă“ câțiva oameni și-mi smulg valiza de pe caruselul de bagaje, după care încerc să găsesc pe indicatoarele de deasupra capului meu cuvântul „taxi“. Și chiar atunci se întâmplă ceva cu adevărat incredibil.

— Mia?

Stai, ce? Cum de știe cineva cine sunt, aici, în Paris?

— Mia, tu ești?

Îmi ia câteva secunde până recunosc vocea. Mă întorc – și iat-o, rivala mea. Mă rog, dacă aș crede în asta, ea ar fi aceea.

— Uau, Audrey, ce cauți aici?

Îmi dau seama cât de stupidă e întrebarea doar după ce-mi răspunde surprinsă:

— Păi, același lucru ca și tine, bănuiesc. Când mi-am luat bilet, am rămas uimită să aflu câte zboruri spre Paris sunt în fiecare zi. Bănuiesc că am venit cu niște curse diferite, doar că ambele au fost decalate din cauza furtunii.

În orice caz, aproape că o aud întrebându-se cum naiba de am fost acceptată la unul dintre cele mai exclusiviste cursuri de balet din lume. Unul care se desfășoară doar vara. „Pentru că am muncit pe brânci“, îmi vine să spun. N-o să mint: Audrey e una dintre cele mai bune balerine din New York, dar, ce să vezi, și eu sunt la același nivel. Și știu asta pentru că am tot concurat una împotriva celeilalte în toate evenimentele importante din circuitul de dans încă de când eram doar niște copii. Eu locuiesc în Westchester, lângă New York, iar Audrey în Connecticut, așadar nu am făcut aceeași școală de balet (slavă Domnului!), dar tot am văzut-o de câteva ori pe an smulgând roluri, primind premii și luându-mi-o aproape de fiecare dată înainte.

— Ai fost acceptată la Institutul Operei din Paris? Mă întreabă, cu un accent perfect și ridicând o sprânceană, pentru a-și exprima suspiciunea.

Regretă că i-a scăpat asta, căci adaugă imediat:

— Adică, la ce nivel ai intrat?

Îmi dreg vocea, încercând să câștig timp. Programul e structurat pe cinci niveluri, în care studenți din întreaga lume sunt încadrați în funcție de calitățile demonstrate în filmulețul pe care l-au trimis la înscriere.

— La 4, răspund, susținându-i privirea.

Nivelul 4 e foarte bun. Am fost atât de fericită că am fost acceptată la nivelul ăsta! Sincer, m-am bucurat foarte mult doar pentru că intrasem, mai ales că tocmai fusesem respinsă la cursul de vară al ABT din New York. Toată viața mea am muncit pentru a fi acceptată la un curs ca ăsta. Baletul e, de generații deja, o adevărată tradiție în familia mea sau, cel puțin, așa spune legenda – și sunt sigură că bunica mea ar fi fost foarte dezamăgită dacă n-aș fi intrat nicăieri (deși nici pe departe la fel de dezamăgită ca mine).

— Minunat! o aud pe Audrey.

Văd cum strânge mai tare mânerul valizei, singurul semn care-i trădează adevărata reacție. Da, chiar sunt suficient de bună pentru a intra la nivelul 4.

— Și tu ești la nivelul…? încep, deși știu de pe acum răspunsul.

— Cinci, răspunde ea netulburată.

Dau din cap aprobator și mă forțez să zâmbesc. Bineînțeles. Dar e OK, serios, tehnica lui Audrey este impecabilă, chiar și eu recunosc asta.

— Vii? mă întreabă apoi brusc, pornind înaintea mea. Ar trebui să luăm un taxi împreună, n-are sens să mergem fiecare cu câte o mașină în același loc, mai adaugă, ca și cum ar fi vorbit cu un copil.

— Corect! Trebuie să recunosc că are dreptate: Dar cred că suntem totuși în cămine diferite.

Caut adresa căminului în memoria telefonului, iar Audrey o citește peste umărul meu, oftând adânc.

— Aici stau și eu. Te rog, nu-mi spune că-i pun pe toți studenții din Statele Unite în același cămin!

— Așa se pare, îi răspund în timp ce ne facem loc spre stația de taxi, fără să-mi mai ascund iritarea.

Peste o sută de fete și băieți cu vârste între 14 și 18 ani participă la cursul acesta, iar căminele sunt împrăștiate prin tot orașul. Când am primit vestea că am fost admisă și adresa unde aveam să locuiesc, am crezut că am câștigat la loteria pariziană. Acum nu mai sunt așa de sigură.

— Pe bulevardul Saint-Germain, îi spun șoferului în timp ce ne așezăm pe bancheta din spate, îmbrăcată în piele, a mașinii gri.

Până și taxiurile din Paris sunt chic, „șic“!

Bărbatul se încruntă la mine în oglinda retrovizoare, iar eu nu știu ce altceva să fac, așa că mă încrunt și eu la el. Habar n-am ce se întâmplă. Am senzația că gândurile îmi sunt captive într-un nor. Chiar dacă dormisem în avion,  simpla prezență a lui Audrey e de ajuns să mă scoată din joc.

O văd cum clatină din cap, apoi cum îi dă șoferului telefonul ei, pentru a-i arăta harta cu adresa căminului nostru. Îmi dau seama ce greșeală de începător făcusem. Atâta căutasem informații despre orașul ăsta, încât ar fi trebuit să-mi amintesc că bulevardul Saint-Germain este unul dintre cele mai mari din Paris. Șerpuiește de-a lungul lui Rive Gauche, acoperind aproape în întregime această parte a Parisului aflată la sud de Sena. Cum ar veni, e ca și cum i-ai spune unui taximetrist din New York că mergi pe Fifth Avenue. „Noroc că-s și eu pe-aici!“ pare să spună privirea pe care mi-o aruncă Audrey.

Chiar când intrăm pe autostradă, îi sună telefonul. Mama ei o apelează pe FaceTime. N-am întâlnit-o niciodată, dar știu cine e – acum s-a retras, dar a fost prim-balerină la Balșoi Teatru  din Moscova, unde, de altfel, și-a petrecut întreaga carieră. În timp ce o ascult pe Audrey plângându-se neîncetat despre cum întârzierea zborului aproape că-i distrusese viața, îmi dau seama că nu apucasem încă să-mi anunț părinții că ajunsesem în Paris. Le trimit repede un mesaj să le spun că totul e în ordine. Tata îmi răspunde aproape instantaneu: „Mult noroc cu orientarea! Arată-le cine e șefa! Te iubesc!“

Zâmbesc și-i răspund: „O să încerc. Și eu te iubesc!“ Și… nimic de la mama. Stau și mă zgâiesc la telefon, sperând, întrebându-mă, sperând din nou. E încă supărată pe mine. Bunica era convinsă c-o să-i treacă până ajung la Paris, dar uite că nu a fost așa.

Dansul e viața mea încă de când nu eram decât un copil. Pentru mama însă, dansul era doar un hobby, ceva distractiv, o activitate extracurriculară menită să-mi ocupe sfârșiturile de săptămână. I-am tot spus că vreau să devin balerină profesionistă și că voi face tot ce-mi stă în putință pentru asta, dar ea s-a mulțumit să ridice din umeri, ca și cum era doar o toană și aveam să depășesc momentul.

Din fericire, datorită tatei și bunicii materne, Joan, a avut cine să mă ducă la repetiții, să mă ajute cu toate costumele pentru spectacole și să mă îmbărbăteze în timpul evenimentelor importante. Dar relația mea cu mama a devenit foarte tensionată când am spus că mă gândesc să mă înscriu la cursul acesta.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.