Cărțile care au scris oameni – Gabriel Gafița: „Cred că literatura română în ansamblul ei este subapreciată”

Inspirată de rubrica aceasta The Guardian, pe care o citesc de ceva vreme cu multă bucurie, m-am gândit să replicăm pe blogul Nemira seria. Cu n’autori, firește. Și cu ușoare modificări: un set de cinci fraze (diferite, pe cât posibil, pe cât ține „inspirația”) în jurul cărților și altul, bonus, așa, pe marginea altor arte. Sper să intrați în joc și să vă facă plăcere să-i (re)descoperiți pe n’autori și din alte unghiuri. De data aceasta, vă invit să vă apropiați de poveștile scriitorului Gabriel Gafița. (Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor)

Cartea copilăriei mele

Categoric au fost cărțile lui Jules Verne. La un moment dat, o cunostință în vârstă a familiei mele mi-a dăruit pe la începutul anilor ’60 două cărți de Jules Verne, „Copiii căpitanului Grant” și „Insula misterioasă”, apărute într-o ediție franceză dinainte de 1900. Erau două bijuterii: mari cât niște biblii, cu coperți cartonate, cu porțiuni de mătase și fir de aur, hârtie cerată, gravuri eroice la interior, tipar de lux, o încântare să le ții în mână. De atunci, s-au tot publicat în Franța reeditări ale acelor ediții vechi, dar cărțile mele erau din ediția originală. Ele mi-au marcat copilăria, mai ales că pe atunci tocmai începeam să învăț limba franceză.

Cărțile pe care le-am vânat în călătorii

Depinde de călătorii. În călătoriile de vacanță am avut mereu la mine cărți voluminoase care ocupau mult loc în bagaj. Erau cărți de istorie recentă a României sau a Europei de Est: un favorit al meu este Larry Watts, cu ale sale volume de documente și dezvăluiri „Cei din urmă vor fi cei dintâi” și „Ferește-mă, Doamne, de prieteni”. Când eram ambasador în Portugalia, într-o vacanță am descoperit lucrarea „The First Global Village” de Martin Page, pe care n-am mai lăsat-o din mână. Martin Page este un autor britanic, mare iubitor al Portugaliei, care a reușit să descrie câteva din marile contribuții portugheze la istoria și civilizația lumii. În Peru, m-am delectat cu cărțile lui Mario Vargas Llosa despre realitățile peruane și am înțeles mai bine istoria țării în care eram ambasador citind volumul său de memorii politice „Peștele în apă”. În Malaezia am visat citind povestirile de navigator prin mările Sudului ale marelui romancier polono-britanic Joseph Conrad, mai ales că la Singapore am vizitat clasicul hotel Fullerton, anterior oficiul poștal central, unde Joseph Conrad venea să-și ia corespondența în timpul escalelor sale în regiune.

Cartea românească pe care am citit-o cel mai recent

De fapt sunt două, pentru că le citesc în paralel : Lilly Marcou, o autoare franceză de origine română, care a scris mai multe cărți consacrate regimurilor comuniste din Europa de Est. Cartea ei „Carol al II-lea, regele trădat” este o cronică impecabilă, plină de detalii utile și foarte bine structurată despre România în prima jumătate a secolului XX. Și, cu imensă plăcere, îl recitesc pe Panait Istrati („Ciulinii Bărăganului”, „Kyra Kyralina”), al cărui dar narativ inegalabil justifică pe deplin interesul pe care l-a stârnit în anii ’30 în Franța. În acest context, nu pot decât să deplâng soarta ingrată a tinerilor din ziua de astăzi, care, victime ale unor experimente educaționale profund nefericite, sunt privați de orele de istorie și studiază doar foarte superficial literatura română, văzându-se astfel lipsiți de elemente definitorii ale identității lor spirituale românești.

Cartea care mi se pare cea mai subapreciată

Cred că literatura română în ansamblul ei este subapreciată, fiind scrisă într-o limbă de mică circulație cum este limba română și nefiind tradusă sistematic, ci doar în mod circumstanțial. Nu au fost finanțate traduceri sistematice, nu au fost crescuți traducători străini ai literaturii române, nu au fost cooptate în scheme de traducere mari edituri internaționale și nu au fost apropiați de literatura română critici literari străini. Și asta nu doar în ultima vreme, ci pe tot parcursul secolului XX. Nu e oare simptomatic faptul că unele personalități născute în România ca Eugen Ionescu, E.M. Cioran, Mircea Eliade, Benjamin Fundoianu sau Paul Celan au devenit cunoscute doar când au început să scrie în alte limbi? În perioada regimului comunist, ceva mai multe cărți de autori români au fost traduse și publicate în Franța, în Germania, în SUA, dar aici a fost vorba și de confruntarea ideologică, în care scriitorii români au jucat un rol de necontestat la vremea respectivă. Numai că, odată regimul comunist intrat în disoluție, interesul pentru scriitorii români s-a diminuat. Nu mai era nimic de contestat. Lăsați strict la dimensiunea pieții, dar fără repere și scări valorice stabilite de critica literară, autorii români sunt, desigur, destul de mulți numeric, dar cărțile lor apar în tiraje mici, cu un ecou firav la un public care citește din ce în ce mai puțin. Literatură subapreciată ? Da, și începând cu propria ei țară.

Cartea în care mă regăsesc

Întotdeauna Caragiale. Atât în teatru, cât și în proza lui. Nu cred că există o mai fidelă surprindere a spiritului românesc decât în opera lui Caragiale. Știu pe de rost suite întregi de replici din piesele lui sau pasaje compacte din schițe și momente. Dar ce mă doare este că uneori, când citez în discuția cu cineva mai tânăr replici sau formule celebre din scrierile sale cu convingerea că interlocutorul meu știe din cine e citatul, pentru că sunt multe formulări memorabile la Caragiale, observ opacitatea totală a celuilalt. Nu știe despre cine-i vorba. Nici nu-și dă seama că-i vorba de un citat. Tot efortul lui Caragiale de a defini spiritul românesc nu-i spune absolut nimic.


& More (bonus)

Genul muzical care se potrivește cel mai bine cu literatura mea

În general, muzica preferată este muzica tinereții tale. Cum eu am început să scriu când eram încă foarte tânăr, muzica ce a însoțit literatura mea peste ani a fost aceeași cu care am crescut: Elvis Presley, Beatles, Rolling Stones, Bob Dylan, Leonard Cohen, Abba, Johnny Cash, Emmylou Harris, Dire Straits… Noroc cu YouTube în ziua de astăzi, fiindcă îi pot avea pe toți alături de mine când încep să scriu și mă inspiră.

Tabloul la care țin cel mai mult

Nu are cum să fie unul singur. Îmi plac nespus de mult tablourile pictate în ultima parte a secolului XIX și în prima jumătate a secolului XX de pictorii români celebri (Grigorescu, Aman, Luchian, Tonița, Ressu, Pallady, Dărăscu, Șirato, Baba și mulți alții). Există o lumină difuză în pictura română, o nuanță pământie, reținută, ce trece parcă de la un pictor la altul, ce ilustrează o aspirație neîmplinită, o tristețe ascunsă, o bucurie reprimată, un contur pierdut, care, toate împreună, fac pictura română imediat recognoscibilă, indiferent în ce context o întâlnești.

Tablouri de maeștri ai picturii universale? Lista ar fi mult prea lungă și prea întinsă peste secole. Am avut privilegiul să vizitez unele dintre cele mai mari muzee ale lumii și să văd la fața locului picturi celebre de mari maeștri: „Cina cea de taină” și Capela Sixtină de Leonardo da Vinci în Italia, săli după săli de lucrări ale lui Goya la Prado din Madrid, maeștrii impresionismului, pointillismului, cubismului în Franța.

Piesa de teatru pe care am descoperit-o grație unui/unei prieten/-e

Directorul lui Alliance Française din Lima m-a invitat acum câțiva ani la un spectacol găzduit de instituția sa, intitulat „Escrito por una gallina” („Scris pentru o găină”), de fapt, un recital strălucitor de dans și teatru, susținut de una dintre foarte popularele actrițe peruane, Jimena Lindo. Spectacolul era un monolog extrem de sugestiv, deși fără cuvinte, despre condiția femeii și ipostazele ei eterne. Autorul producției era și regizorul acesteia, Guillermo Castrillon.

Arta care mă inspiră cel mai tare

Categoric filmul, deoarece una dintre particularitățile prozei mele, de altfel remarcată de diverși critici literari în mai multe cărți pe care le-am publicat, este tocmai caracterul cinematografic al narațiunii, secvențele dramatice înlănțuite, oralitatea semnificativă, dialogurile scurte și concentrate, personajele conturate din puține trăsături.

Filmul care a fost o descoperire frumoasă anul trecut

Nu sunt un mare urmăritor al festivalurilor internaționale de film, cu atât mai mult cu cât acestea devin în tot mai mare măsură exerciții de corectitudine politică sau premiază filme care nu întotdeauna merită atenția. Deci plăcerea mea cinematografică nu urmează o traiectorie anuală. Dar o descoperire interesantă a fost filmul peruan „Retablo” din 2017, care a candidat la toate festivalurile, dar nu a primit niciun premiu important. În Peru, pentru că acolo am petrecut ultimii patru ani ca ambasador, filmul a fost mult comentat, deoarece prezenta, încet și tihnit, fără stridențe, viața grea, austeră a indigenilor din Munții Anzi. Este povestea unui adolescent născut într-un sat din centrul țării, al cărui tată îl inițiază în arta picturii de retablos – un retablo este o structură de lemn, un fel de panou pictat cu motive iconografice votive, care se montează în altarul bisericilor catolice. Pe măsură ce tânărul învață să picteze motivele religioase, el are diverse revelații, care îi tulbură existența. Autenticitatea atmosferei este amplificată de faptul că filmul este vorbit, pentru prima dată, în limba indigenă quechua, cu subtitluri spaniole. Sincer vorbind, prefer un asemenea subiect discret unui film cu rating și succes de casă, în care Tom Cruise face praf pe orice pune mâna doar ca să facă bine întregii omeniri salvând-o de ea însăși, cu forța, dacă e nevoie.


Gabriel Gafița (București, 1952) a absolvit Facultatea de Limbi Germanice a Universității București (1975). A lucrat ca redactor pentru traduceri în limba română la editura minorităților Kriterion (1977–90) și ca expert guvernamental pentru problemele minorităților (1990–91). Din 1991, a îmbrățișat cariera diplomatică, fiind consilier diplomatic la Londra, secretar de stat în MAE român, ambasador în Canada, Malaezia și Portugalia, director al Direcțiilor Asia–Pacific și America Latină. Din anul 2016, este ambasador al României în Peru.

A debutat în revista Amfiteatru în 1968. Debut editorial în 1971 (Moartea măștilor, proză scurtă), urmat de romanele Lumină pentru cei singuri (1975), tradus în Bulgaria, Iarna e o altă țară (1980), tradus în Ungaria, Polonia și Germania, Martiriu parțial (1991), Schiță de portret pentru cap de familie (1995), și, după o întrerupere de douăzeci de ani, Du-te departe de mine (Editura Nemira, 2014). În anul 2015, i-a apărut volumul de proză scurtă Zahăr și Miere (Editura Nemira), iar în 2018, în colecția n’autor a Editurii Nemira, volumul de povestiri Alternativă la fuga în Egipt.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.