Fiecare dintre noi are un talent ascuns care strălucește cel mai bine atunci când lucrăm cu lucrurile care ne fac cea mai mare plăcere. În fiecare birou tencuit de cuvinte și cărți proaspăt scoase din tipar, se ascund persoanele din spatele fiecărei cărți care a ajuns vreodată la voi în bibliotecă. Cu o cană de cafea alături, un pisic sau un cățel, și zumzăitul tastelor de la calculator pe fundal, se lucrează cu spor la noile cărți.

Și deschidem ușa și să cunoaștem echipa Nemira.

Care sunt provocările cu care se confruntă și ce înseamnă, de fapt, să lucrezi într-o redacție dintr-o editură? Cine sunt ei în afara jobului?

Dragi cititori, sperăm că v-ați așezat într-un loc confortabil, pentru că editura Nemira este gata să vă arate oamenii din spatele cărților care ajung la voi.

Book Insider este o serie de mini-interviuri în care colegii din redacție povestesc cum se lucrează o carte și care este, de fapt, „viața” ei.

Haideți să o cunoaștem pe Alina Sârbu, care este redactor-șef al Grupului editorial Nemira de doi ani sau, altfel spus, este doula de cărți, fiindcă meseria ei presupune să ajute cărțile să vină pe lume. Și a „moșit” cam toate tipurile: ficțiune și non-ficțiune (chiar și câteva manuale, plus… un dicționăraș), cărți pentru cei mici și pentru cei mari, literatură și cărți comerciale, lucrări de autori clasici sau moderni. Practic, nu există tip de carte de care să nu se fi ocupat (a lucrat chiar și… o carte de colorat pentru adulți, la un moment dat). În timpul liber… citește, își petrece timpul cu cei dragi (dacă are noroc, în mijlocul naturii), se uită la filme sau seriale și merge cu ai ei la concerte sau prin muzee (fetița ei este pasionată de biologie și de artă modernă, așa că nu se plictisesc niciodată).

1. Cum arată o zi de lucru pentru tine?

Ei bine, îmi iubesc meseria pentru că, practic, nu am avut până acum, în mai bine de două decenii de muncă, două zile identice. Fiecare este altfel, în același timp, ca o cutie cu bomboane și una a Pandorei. O zi de muncă are de toate: convorbiri cu colegi, autori și colaboratori, negocieri și tranzacții, și multă, multă lectură. Are suișuri și coborâșuri, momente de extaz și clipe de deznădejde. Cărțile ajung la mine în diverse stadii (arunc o privire și pe traducerile abia sosite de la traducători, pe materialele care sunt în lucru la redactori, cu care discut pentru a lămuri anumite neclarități, verific și ce au făcut corectorii). Întotdeauna este o luptă contracronometru: într-o perioadă care pare să se scurteze din ce în ce mai mult, cu fiecare an (mă refer la intervalul dintre momentul în care trimitem cartea în traducere și acela în care o încredințăm tipografilor) trebuie să mă asigur că le vom transmite cititorilor o carte cât mai frumoasă și mai corectă. Dac-ar fi să compar cu ceva o zi de muncă, aș compara-o cu un simultan: fiecare carte e ca o partidă de șah în derulare, fiecare aflată în altă etapă, fiecare necesitând atenție…

2. Care sunt momentele în care te simți fericit(ă) că ai ales această meserie?

Toate clipele când sosesc cărțile din tipografie sunt magice, toate perioadele când reușesc să „intru în zonă”, să mă cufund atât de mult într-un text pe care îl am de lucrat, încât să uit de trecerea timpului… Toate clipele în care colaborarea dintre colegi devine palpabilă, când facem brainstorming pentru a alege o carte, un titlu, o idee de copertă sau cea mai bună cale de urmat pentru a termina cu bine o lucrare dificilă sau pentru a face față unui termen-limită.

3. Ce este cel mai dificil în ceea ce faci?

Paradoxal, cel mai dificil lucru nu are nimic de-a face cu munca propriu-zisă, ci cu ceea ce urmează după… Să fac față stresului: fiind întotdeauna într-o luptă cu termenele-limită, cu greșelile (care se pot strecura cu perfidie oriunde), e destul de greu uneori să pun stavilă muncii, să opresc cronometrul și să mă relaxez. Pe locul al doilea: să discut cu un colaborator căruia trebuie să îi explic ce, unde, cum și de ce a greșit.

4. Să redactezi înseamnă să fii plătit(ă) ca să citești? Dacă da, ar fi probabil mulți amatori!

Nu, din păcate, nu. Redactarea e un soi de asceză (nu cred că e deloc întâmplător că, în Evul Mediu, cei mai buni copiști lucrau în scriptoriile mănăstirești). Meseria noastră presupune să citim pentru a „repara” textele (din punct de vedere al acurateței traducerii, al corectitudinii gramaticale, al frumuseții stilistice), presupune să ne luăm în permanență la luptă cu cartea (ca niște Iacobi în miniatură cu îngeri mereu terifianți). Nivelul de concentrare trebuie să fie foarte mare, pentru că orice neatenție poate vicia textul, îi poate știrbi frumusețea, se poate transforma într-o piedică pusă în calea cititorului, care va deveni, astfel, incapabil să se bucure de o carte. Practic, dacă un redactor citește „de plăcere”, adică așa cum o face în timpul liber, nu va observa greșelile. Stângăciile, bâlbele se vor vedea și vor umbri frumusețea operei. Iar, în cazul cărților de non-ficțiune, erorile pot avea chiar consecințe grave, concrete (poate că o să pară ușor patetic, dar cred că informațiile greșite pot face foarte mult rău, pot distruge o mulțime de lucruri vitale). Practic, noi trebuie să mergem în permanență pe o sfoară bine întinsă deasupra unor prăpăstii (con)textuale. Ceea ce e emoționant, incitant, dar foarte puțin relaxant. Redactorii sunt asemenea spartanilor lui Leonidas în Bătălia de la Termopile: mereu în luptă cu o armată prea mare a erorilor, o armată a cărei campanie de cucerire ei nu pot spera decât să o stăvilească pentru o vreme…

5. O amintire profesională prețioasă: un moment, o persoană, o carte.

Aceasta e o întrebare foarte, foarte grea. Cele mai de preț amintiri sunt cele despre oamenii pe care am ajuns să îi cunosc. În redacții am descoperit întotdeauna adevărați intelectuali, oameni care trăiesc pentru și prin cărți și de la care am învățat o mulțime de lucruri. De aceea, deși nu reprezintă o amintire, ci parte din viața mea de zi cu zi, echipa Nemira ocupă un loc de cinste – de puține ori mi-a fost dat să întâlnesc un colectiv atât de sudat, oameni care să lucreze cu atât de multă plăcere împreună – în redacția Nemira cuvântul colegialitate capătă noi și minunate valențe în fiecare clipă.

Dar, ca întotdeauna în viață, cel mai ușor de enumerat sunt premierele, fiindcă pe ele ți le amintești cel mai bine. Așadar, printre cele mai prețioase comori se numără: prima carte scrisă de un autor român (una dintre cele mai bune și mai vechi prietene) pe care am avut bucuria de a o iubi și înainte de publicare (Recycle Bin, de Ana Antonescu)… Prima carte pe care am tradus-o (Țapul ispititor, de D.B.C. Pierre, roman prin intermediul căruia am avut plăcerea de-a o cunoaște pe una dintre cele mai grozave prietene, pe atunci redactor începător la Humanitas); primul târg de carte de care am răspuns în totalitate și unde am adus o fascinantă scriitoare din Japonia, Randy Taguchi (un târg de vară dus cu bine la capăt cu ajutorul minunatei echipe pe care am avut onoarea să o formez la Editura Quality Books), primul manual a cărui coautoare am fost (Limba și literatura engleză pentru clasa a V-a, singurul manual de engleză lucrat de la zero de o echipă românească, după programa românească, nu prin adaptarea unei metode străine de predare), prima antologie concepută de mine (Părintele Serghie și alte proze, o culegere de nuvele a unuia dintre scriitorii mei preferați, Lev Tolstoi). Și primele cărți cărora le-am dat bunul de tipar la Nemira (Tărâmul Verii, de Hannu Rajaniemi, și Dune. Casa Atreides, de Brian Herbert și Kevin J. Anderson), care vor avea întotdeauna un loc cu totul special în inima mea, fiindcă au împlinit o dorință secretă, un vis din adolescență: să lucrez într-o bună zi și literatură SF.

Tweet