In curs de apariţie la Nemira, Căderea Constantinopolului, o carte deosebită prin amploarea temei şi prin detaliile istorice

Sir Steven Runciman (1903-2000) este una dintre cele mai proeminente figuri ale Medievisticii şi Bizantinologiei britanice din secolul al XX-lea care, din perspectiva metodei, aminteşte mai degrabă de istoricii secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea, ca Edward Gibbon sau George Finlay. El însuşi se autodefinea ca „istoric de modă veche”. A fost discipolul unuia dintre cei mai mari istorici, clasicişti şi bizantinologi britanici de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, John Bagnell Bury, profesor la Trinity College, Cambridge, dar, deopotrivă, avea să fie recunoscător lui Norman Baynes, Alice Gardner sau Georgina Buckler, de care l-au legat frumoase şi fructuoase colaborări. Spre deosebire de majoritatea savanţilor, Runciman a fost în cea mai mare parte a vieţii sale un liber profesionist, averea uriaşă, moştenită după moartea bunicului său în 1937, motivându-l să părăsească activitatea didactică de la Trinity College şi de la Universitatea Cambridge. Titlul de profesor l-a obţinut la Universitatea din Istanbul, Turcia, unde a predat pentru o scurtă perioadă de timp: 1942-1945. Lumea Bizanţului nu a cunoscut-o doar din cărţi, ci a călătorit foarte mult, călătoria fiind una dintre pasiunile sale, întreţinând legături de prietenie cu mulţi dintre aristocraţii şi politicienii ţărilor vizitate, ceea ce i-a facilitat obţinerea multor documente şi lucrări greu accesibile. Istoria cruciadelor, relaţiile bizantino-occidentale, islamul şi lumea creştină, declinul Imperiului bizantin, concretizat prin căderea Constantinopolului, sunt câteva dintre temele predilecte ale autorului. Ca stil, Runciman pune accentul în cărţile sale pe forţa naraţiunii şi nu pe explicarea sau interpretarea evenimentului. Sentimentele, trăirile personajelor istorice, gravitatea evenimentelor par mult mai interesante pentru el, încât s-ar putea crede că ai de-a face cu o poveste şi nu cu o lucrare pretenţios-ştiinţifică, ceea ce, fireşte, i-a atras şi multe critici. Steven Runciman chiar îşi începe una dintre lucrări cu: „a fost o dată”. Din lectura Căderii Constantinopolului cititorul înţelege foarte bine că lumea Bizanţului nu a fost pentru autor doar un domeniu de interes ştiinţific, ci mai ales o dragoste sinceră.

Din 1929 până în 1991, când a publicat ultima carte, Runciman a lăsat un număr impresionant de lucrări care cunosc şi astăzi reeditări şi traduceri în toate colţurile pământului: The Emperor Romanus Lecapenus and his Reign (Cambridge, 1929); A History of the First Bulgarian Empire (London, 1930); The Medieval Manichee: a Study of the Christian Dualist Heresy (Cambridge, 1947); A History of the Crusades, vol. 1: The First Crusade and the Foundation of the Kingdom of Jerusalem (Cambridge, 1951); vol. 2: The Kingdom of Jerusalem and the Frankish East (Cambridge, 1952); vol. 3: The Kingdom of Acre and the Later Crusades (Cambridge, 1954); The Eastern Schism: A Study of the Papacy and the Eastern Churches during the XIth and XIIth Centuries (Oxford, 1955); The Sicilian Vespers: A History of the Mediterranean World in the Later Thirteenth Century (Cambridge, 1958); The Fall of Constantinople 1453 (Cambridge, 1965); The Great Church in Captivity (Cambridge, 1968); The Last Byzantine Renaissance (Cambridge, 1970); The Eastern schism: A study of the papacy and the Eastern churches during the 11th and 12th centuries (Oxford, 1971); The Orthodox Churches and the Secular State (Auckland, 1972); The Byzantine Theocracy (Cambridge, 1977); Mistra: Byzantine Capital of the Peloponnese (London, 1980); A Traveller’s Alphabet. Partial Memoirs (London, 1991).

Vasile Adrian Carabă

„Dacă Steven Runciman, scriind Căderea Constantinopolului, şi-a propus să alcătuiască nu numai o lucrare de istorie în bunul înţeles al cuvântului, dar şi o operă care să solicite constant interesul şi emoţia cititorului, noi credem că a izbutit pe deplin […]. Runciman, poate, cu unele concesii făcute unei încadrări literare a episoadelor, este în general sobru şi concentrat, izbutind să dea într-un număr relativ restrâns de pagini, nu numai povestirea propriu-zisă a împresurării şi căderii cetăţii lui Constantin, dar şi o foarte utilă introducere istorică asupra Bizanţului şi Statului otoman, cât şi un epilog de un deosebit interes; în toate a fost ajutat, pe lângă lecturile sale neobişnuit de întinse şi mânuirea directă a izvoarelor în cele mai felurite limbi, şi de cunoaşterea nemijlocită a locurilor, căpătată în urma unei şederi de câţiva ani la Constantinopol. Cartea sa este nu numai savant construită, dar şi frumos scrisă.“

Alexandru Elian

„În această povestire, eroul tragic este poporul grec.“

„În vremea când istoricii aveau mai multă ingenuitate, căderea Constantinopolului, în 1453, era socotită un indiciu al sfârşitului Evului Mediu. Astăzi ştim prea bine că fluviul istoriei curge neîncetat şi că nici o stavilă nu-i stă în cale. Nu există un anume moment în care să putem spune că lumea medievală s-a prefăcut în lumea modernă. Cu mult înainte de 1453, mişcarea pe care o numim Renaştere se pornise în Italia şi în lumea Mediteranei. Încă înainte de 1453, exploratorii începuseră să cerceteze, pe oceane, drumurile care aveau să schimbe întreaga viaţă economică a lumii; dar abia câteva decenii după 1453 aceste drumuri au fost larg deschise şi urmările au putut fi resimţite în Europa. Declinul şi prăbuşirea Bizanţului, ca şi biruinţa turcilor otomani, a avut urmări asupra acestor schimbări, ele însă nu s-au datorat numai întâmplărilor petrecute într-un singur an. Şcoala bizantină şi-a jucat rolul ei în Renaştere, dar cu mai bine de jumătate de veac înainte de 1453 învăţaţi bizantini îşi părăsiseră ţara lor de baştină, sărăcită şi pândită de primejdii, ca să caute, în Italia, catedre comode de profesori, iar învăţaţii greci care i-au urmat după 1453 veneau, în cea mai mare măsură, nu ca nişte fugari scăpaţi de sub o stăpânire păgână, ci ca învăţăcei sosiţi din insulele pe care încă le mai stăpânea Veneţia. E drept că, vreme de mai mulţi ani, creşterea puterii otomane pricinuise oarecare greutăţi oraşelor comerciale din Italia, dar nu le-a sugrumat negoţul, afară doar în măsura în care a tăiat drumurile ce duceau spre Marea Neagră. Cucerirea Egiptului de către otomani a fost mai păgubitoare pentru Veneţia decât cucerirea Constantinopolului şi, dacă Genova a fost greu lovită de faptul că sultanul ţinea în mâinile sale strâmtorile, prăbuşirea ei s-a datorat mai degrabă situaţiei gingaşe pe care o avea în Italia decât ruinării comerţului său cu străinătatea.

Până şi în câmpul mai larg al politicii, căderea Constantinopolului a pricinuit puţine schimbări. Turcii sosiseră mai de mult pe malurile Dunării şi puneau în primejdie Europa Centrală, şi oricine îşi putea da seama că soarta Constantinopolului era pecetluită, că un imperiu care era alcătuit din ceva mai mult decât un oraş în plină decădere nu putea rezista în faţa unei împărăţii care se întindea pe cea mai mare parte din Peninsula Balcanică şi din Asia Mică, o împărăţie cârmuită cu vigoare şi înzestrată cu armata cea mai straşnică a vremii. Creştinătatea fusese, e drept, adânc zguduită de căderea Constantinopolului. Lipsite de perspectiva înţeleaptă pe care o avem noi astăzi, puterile apusene nu-şi dădeau seama că era de neînlăturat cucerirea turcească. Şi totuşi tragedia care s-a petrecut nu le-a schimbat nicidecum politica sau, mai degrabă, lipsa unei adevărate politici cu privire la Problema Orientului. Papalitatea, singură, a fost cu adevărat zguduită şi a pus la cale o acţiune de rezistenţă, numai că în curând avea să înfrunte, la ea acasă, probleme mai arzătoare.

S-ar putea deci crede că povestirea întâmplărilor din 1453 nu prea merită să i se consacre o nouă carte. În realitate însă, pentru două popoare întâmplările din acest an au fost de o importanţă vitală. În ceea ce-i priveşte pe turci, cucerirea vechii cetăţi împărăteşti nu le-a dat numai o nouă capitală imperială, ci le-a chezăşuit şi menţinerea imperiului lor european. Câtă vreme Constantinopolul, aşa cum se afla aşezat în centrul posesiunilor otomane, la răspântia dintre Asia şi Europa, nu se găsea în mâinile lor, ei nu se puteau socoti în siguranţă. De greci, singuri, n-aveau nici un temei să se teamă, dar o mare alianţă creştină, pornind de la o asemenea bază, putea încă să-i descumpănească. Având în mâinile lor Constantinopolul, puteau fi liniştiţi. Astăzi, după toate câte s-au petrecut în istoria lor, turcii stăpânesc încă Tracia, îşi mai ţin încă un picior în Europa.

Pentru greci, căderea Constantinopolului a însemnat şi mai mult. Pentru ei a fost într-adevăr vorba de sfârşitul hotărâtor al unui capitol. Strălucita civilizaţie a Bizanţului contribuise mai de mult la civilizarea lumii şi se stingea acum odată cu oraşul care trăgea să moară. Populaţia împuţinată a Constantinopolului, în ajunul căderii sale, cuprindea multe dintre minţile cele mai subţiri ale vremii, formate în spiritul unei înalte tradiţii de cultură, ce se întindea în trecut până la vechea Grecie şi până la Roma. Câtă vreme un împărat, vicarul lui Dumnezeu, trăia pe ţărmurile Bosforului, fiecare grec, chiar dacă apucase să fie robit, putea să se simtă mândru că încă mai făcea parte din lumea creştină, adevărată şi drept credincioasă. Poate că împăratul nu era în stare să facă decât prea puţin ca să-l ajute aici, pe pământ, dar el era încă un focar şi un simbol al legii lui Dumnezeu. Odată cu împăratul care căzuse, cu oraşul său care se prăbuşise, începuse domnia lui Antihrist şi Grecia era trasă în străfunduri ca să supravieţuiască cum va putea. Faptul că elenismul n-a pierit cu desăvârşire se datoreşte vitalităţii şi curajului nesecat al spiritului grecesc.“

Căderea Constantinopolului (Prefaţă)