Cărțile care au scris oameni – Raluca Nagy: „De la o carte de arhitectură s-a înfiripat oarecum ideea pentru al doilea roman pe care l-am scris”

Inspirată de rubrica aceasta The Guardian, pe care o citesc de ceva vreme cu multă bucurie, m-am gândit să replicăm pe blogul Nemira seria. Cu n’autori, firește. Și cu ușoare modificări: un set de cinci fraze (diferite, pe cât posibil, pe cât ține „inspirația”) în jurul cărților și altul, bonus, așa, pe marginea altor arte. Sper să intrați în joc și să vă facă plăcere să-i (re)descoperiți pe n’autori și din alte unghiuri. În acest episod, vă invit să vă lăsați inspirați de (o mică parte dintre) cărțile (& more) care au dialogat cu Raluca Nagy. (Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor)

Foto: Neil Maclean

Cartea care mă binedispune întotdeauna

Habarnam.

(Aventurile lui, adică, de Nikolai Nosov.) Este cartea copilăriei care mi-a rămas cea mai mică, ăsta, dragă.

Dar, când mă simt copleșită de lumea contemporană, deschid la întâmplare Factfulness: Ten Reasons We’re Wrong About the World – and Why Things Are Better Than You Think, de Hans, Ola și Anna Rosling; și îmi trece.

Cartea pe care i-aș recomanda-o cuiva care a citit cu plăcere Un cal într-o mare de lebede

An I-Novel (私小説), de Minae Mizumura, pentru că este un shishosetsu adevărat, de la mama lui, gen literar în care mi-am permis să încadrez și Calul. Cartea a fost publicată în limba japoneză în 1995, dar traducerea în engleză a apărut abia anul acesta, la Editura Columbia University Press, descrisă ca o colaborare între Juliet Winters Carpenter și autoare. Până și acest detaliu mi-a plăcut, pentru că așa mi-aș dori să apară și traducerea în engleză a Calului, deși sper să nu-i ia 26 de ani…

Cartea care mi-a deschis cele mai multe perspective

Am să iau cuvântul „perspective” la modul logistic și am să zic că o carte de arhitectură (mai ales că de la ea s-a înfiripat oarecum ideea pentru al doilea roman pe care l-am scris – care stă să apară la Editura Nemira): Project Japan. Metabolism Talks, coordonată de Rem Koolhaas și Hans Ulrich Obrist. Am dat peste ea în magnifica bibliotecă a arhitectei și prietenei (aș putea spune de-o viață) Oana Radeș, căreia îi mulțumesc pe această cale și pentru că mi-a trimis scan-uri cu un capitol al lui Arata Isozaki, de care am avut nevoie pentru roman.

Cartea de la care am avut prea puține așteptări

Aș contextualiza puțin așteptările, în sensul în care nu sunt un mare fan al antologiior de poezie, probabil e o chestie de gust sau o limitarea a mea, mă „capturează” mai puțin, am senzația că mai tare mă deconcentrează un astfel de volum. A doua clarificare ar fi tot lipsa mea de pregătire, probabil, pentru a înțelege și aprecia la justa valoare antologia hotel cosmos: poezie românească SF, coordonată de V. Leac (Editura Fractalia, 2019). I-am dat trei stele pe Goodreads și la mine în minte calificativul „interesant”, ca pentru o mâncare pe care am gustat-o, bifat-o și probabil n-o voi mai comanda a doua oară. Din acest punct am pornit cu așteptările pentru experimentul similar, la aceeași editură, un an mai târziu – Generația de aur, antologie coordonată tot de V. Leac, împreună cu Cristina Ispas. Recunosc că m-a surprins peste așteptări sau poate mi-a vorbit mai pe limba mea sportivă. La una dintre poezii, semnată de Sorin Gherguț, am aplaudat singură prin casă. În ritmul ăsta, la următoarea antologie din această serie poate particip și eu!

Cartea de literatură pe care i-aș da-o unui/unei antropolog/-agă ca lectură obligatorie

Febra stadioanelor (Fever Pitch), de Nick Hornby, publicată în 1992, iar în română în 2004, la Editura Polirom, în traducerea (foarte bună țin minte, dar au trecut mulți ani de-atunci) lui Andrei Gorzo. (Sunt scutiți colegii Ileana Szasz, Ioana Pelehatăi, Andrei Mihail și Dinu Guțu care, și dacă n-au citit-o – deși sunt convinsă că da – au lucrat ei înșiși suficient de mult „pe” fotbal.)

Sau, ca să nu limitez pe cineva la un titlu, dar nici să mă întind, aș recomanda orice carte de Rachel Cusk. (Într-o cronică recentă din România la traducerea uneia dintre cărțile ei a fost etichetată „antropolog sau strigoi”. Nu-mi dau seama ce spune asta despre mine, având în vedere că este una dintre scriitoarele mele preferate…)

Cu varianta:

Cartea de antropologie pe care i-aș da-o ca lectură obligatorie unui/unei scriitor/-oare

Este puțin înspăimântător și pentru mine că recomand în continuare o carte publicată aproape acum un secol – în 1928 –, Coming of Age in Samoa, de Margaret Mead. Nu este tradusă în limba română, dar iată un proiect la care mi-ar plăcea să lucrez.

Ca să închei rotund, întorcându-mă la literatură, aș recomanda chiar și ficționalizarea vieții antropoloagei Margaret Mead – romanul Euphoria,de Lily King, apărut în 2014 (și care urma să fie ecranizat de Michael Apted, dar n-am mai auzit nimic).Mi se pare remarcabil pionieratul ei de antropologie publică, de un succes aproape neegalat de atunci încoace.

***


& More (bonus)

Piesa-plăcere vinovată

Aici am cele mai mari ezitări dintre toate întrebările, pentru că nicio piesă/muzică nu mi se pare plăcere vinovată, de fapt nicio plăcere nu mi se pare vinovată; îmi vin în minte rapid două piese care, atunci când le ascult (uneori pe repeat), atrag zâmbete ironice: Blank Space – Taylor Swift –  și Acadele – Delia.

Cea mai faină bibliotecă căreia i-am trecut pragul

Din casa cuiva, am pomenit-o deja. Cât despre o bibliotecă publică, cea a Facultății de Litere de la Universitatea din București. Am avut onoarea să fiu invitată la un eveniment numit Lecturi sonore (organizat de Literele bucureștene, în parteneriat cu Asociația Vis-à-Vis), moderat de Cristina Bogdan, în Sala de Lectură a facultății.  

Îmi aduc aminte perfect senzația, de când am intrat în sală și până am ieșit. O mai trăisem o singură dată, în Christchurch’s Hall la Oxford (după care a fost creată the Great Hall din seria Harry Potter; redau informația ca atare, pentru că n-am văzut – nu m-am numărat printre fani, nici ai cărților, nici ai filmelor din seria respectivă). Dacă există posibilitatea să pășești într-un spațiu magic și să-i atașezi o senzație, aia e.

Filmul despre care mi-am schimbat părerea de curând

Malmkrog, în regia lui Cristi Puiu.

Simt nevoia să mă explic îndelung, mai ales în caz că ar citi accidental acest interviu cineva implicat în producerea filmului (de exemplu, prietena mea Cristina, te salut dacă citești).

Am văzut o parte din el într-un fel de avanpremieră, în cadrul Festivalului (literar) Discuția secretă de la Arad, în iunie 2019. (Știu, știu, vorbesc de festivaluri în casa Covidului, încă un pumn de cenușă la mine în cap.) Poate pentru că la vreo două ore după acea avanpremieră aveam o lectură publică în fața multor oameni, lucru care mă stresa; sau pentru că fusese foarte cald în ziua respectivă, deși era doar iunie; sau mi s-a părut că una dintre protagonistele din film avea un accent dubios în franceză; enumăr lucruri trăite acum mai puțin de doi ani, dar care îmi par efectiv din altă viață; una peste alta, am ieșit din sală. N-am putut gestiona filmul și mi-am spus că nu are sens, fac doar deservicii.

L-am revăzut acum vreo săptămână pe mubi.com, cap-coadă, mi s-a părut genial. Și aș vrea să subliniez ceva foarte important pentru mine: cred că fără experiența pandemiei și (ne)obișnuitul cu spectacole online de toate tipurile (teatru, dans, operă, concerte etc.), n-aș fi fost pregătită pentru acest film, care prima dată m-a lăsat cu impresia că mesajul autorului e splendid, dar a greșit/ratat „mediul” artistic. Deci am un motiv pentru care-i pot mulțumi crizei sanitare. Silver linings

Artistul/-a care cred că s-ar potrivi mănușă cu literatura mea

Actrița Kira Hagi.

Experiența artistică recentă care m-a bucurat cel mai tare

Un spectacol de balet neoclasic al Operei din Ho Și Min, cu coregrafii semnate de Nguyễn Phúc Hùng, Julien Guérin și Trần Hoàng Yến. Este primul balet pe care l-am văzut live,șiîntr-o sală, de… nu mai știu când, probabil 2017. Cred că nici n-am respirat. Îmi dau seama că a fost fabulos și fiindcă atât mie, cât și celor două prietene cu care eram ni s-a părut că s-a terminat prea repede, într-un sfert de oră, când, de fapt, durase aproape o oră și jumătate. Am fost pur și simplu hijacked mental de unul dintre cele mai frumoase și progresiste spectacole de dans pe care le-am văzut vreodată.


Raluca Nagy (Cluj-Napoca, 1979) este antropoloagă şi scriitoare. Din 2005, a publicat texte de popularizare a antropologiei sau eseuri în majoritatea revistelor culturale din România. A contribuit cu proze scurte la volumele colective Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români (Editura Trei, 2016), Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă (coord. Adina Dinițoiu, Raul Popescu, Editura Paralela 45, 2019) şi Izolare (coord. Alexandra Rusu, Editura Nemira, 2020). A publicat povestiri în revista Iocan (2016, 2019), Revista de Povestiri (2017, 2018) – ale cărei ateliere de scriere creativă le-a urmat – şi LiterNautica (2020). Un cal într-o mare de lebede (Editura Nemira, 2018), primul său roman, a obţinut premiile pentru debut „Sofia Nădejde“ şi Observator cultural și a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry, Franța.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.