Inspirată de rubrica aceasta The Guardian, pe care o citesc de ceva vreme cu multă bucurie, m-am gândit să replicăm pe blogul Nemira seria. Cu n’autori, firește. Și cu ușoare modificări: un set de cinci fraze (diferite, pe cât posibil, pe cât ține „inspirația”) în jurul cărților și altul, bonus, așa, pe marginea altor arte. Sper să intrați în joc și să vă facă plăcere să-i (re)descoperiți pe n’autori și din alte unghiuri. În cel de-al patrulea „episod”, răspunde Horea Sibișteanu. (Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor)
Cartea care m-a făcut să mă apropii de literatură
La mine în familie se citește. E o activitate pe care o face toată lumea, de la mic la mare. Deci nu cred că am avut un moment dintr-ăsta în care am zis: Vai, vreau să citesc constant de acum înainte. Dar există o carte care m-a făcut să vreau să scriu. Cartea e Nostalgia lui Mircea Cărtărescu. Am citit-o în clasa a 9-a și mi s-a părut că e cea mai bună carte, că așa nu s-a mai scris niciodată și că așa vreau și eu să scriu.
Cartea pe care am citit-o în cel mai neobișnuit spațiu
Sfârșitul, de Attila Bartis. Am luat cartea asta cu mine într-o excursie la Berlin și am citit din ea când așteptam la coadă la toaletă în fostul lagăr de concentrare Sachsenhausen de lângă Berlin.
Cea mai bună carte de proză scurtă
Primul titlu care îmi vine în minte e Manual pentru femei de serviciu, de Lucia Berlin. Am citit-o fix acum un an. Cu siguranță nu am citit una mai bună de atunci, că îmi trecea prin cap.
Cartea pe care aș fi dăruit-o la finalul unei relații
Să știi că m-am gândit mult la întrebarea asta. Dacă m-ai fi întrebat de cartea pe care aș fi dăruit-o la începutul unei relații, aveam răspunsul: Fetiș. Să mă cunoască și din alt unghi. Pentru final de relație, a trebuit să compun un top în minte cu diferite tipuri de tristeți și am ales Inimi cicatrizate, de Max Blecher. E una dintre cele mai frumoase-triste cărți pe care le-am citit, și în capul meu e ca o învățătură despre cum să faci Rai din ce ai.
Cartea pe care am cumpărat-o pentru copertă, neștiind nimic despre ea sau autor/-oare
Asta e cea mai ușoară întrebare. Raiul găinilor, de Dan Lungu. Nu știam nimic despre carte sau despre autor la momentul respectiv. Am cumpărat-o pentru coperta colorată. Era o pictură cu un tip care cânta la o chitară în formă de găină și din cap îi ieșeau alte trei găini. Am citit-o în tren, de la Iași la Bacău. Când am coborât din tren, un profesor care era cu studenții lui în același vagon m-a întrebat dacă îmi place cartea pe care o citesc. I-am spus că îmi place foarte mult, pentru că surprinde foarte bine mahalaua unde se desfășoară acțiunea. Când am ajuns acasă, am căutat pe net să văd cine e autorul. Am rămas blocat. Era profesorul din tren.
& more: BONUS
Instalația care m-a surprins cel mai tare
Am fost de curând la Kunsthalle Bega în Timișoara, să văd o instalație realizată de Gyárfás Olah. Sunt prieten cu Gyárfás, de aceea am văzut că a expus în Box această instalație. Cu toate că știam ce e acolo, când am văzut-o și când curatorul de la muzeu mi-a spus povestea (nu apucasem să discut cu Gyárfás despre asta), am rămas mut. Povestea, materialele folosite, metafora. În ziua aceea, am fost fericit că sunt prieten cu un om atât de talentat.
Actrița de care eram îndrăgostit când eram mic
Nicole Kidman și Drew Barrymore. Nu pot să aleg doar una. Sunt atât de diferite… și probabil că nimeni nu le-ar pune împreună într-un top de crush-uri.
Piesa pe care aș putea dansa încontinuu
Babilonia, White Label. Încep să mișc umerii acum, când răspund la întrebare și ascult piesa mental. Am auzit melodia asta și am dansat pe ea în atâtea ipostaze și în atâtea locuri diferite în ultimii 13 ani, încât acum îmi provoacă euforie și amintirile pe care le-am suprapus pe piesa asta. Nu pot să cred că se face un an de când nu am mai fost într-un club plin de oameni, cu aer închis, miros de alcool, transpirație și parfum. Îmi lipsește dansul. Vorba Silviei Dumitrescu, Dansul, dansul e normal la vârsta mea.
Clădirea pe care am descoperit-o de curând și care îmi place grație arhitecturii ei
De la o vreme, nu mai fac fixații pe clădiri. Ori fac pe străzi, ori pe case de scări. Totuși, acum vreo două luni am fost la Muzeul Theodor Pallady, muzeu pe lângă care am trecut de nenumărate ori, noaptea, când mă întorceam acasă. Muzeul e în Casa Melik, clădire considerată una dintre cele mai vechi case din București. E superbă. Veranda, tavanul casetat, scara, grădina. Mă așteptam ca, fiind pandemie, să nu fie prea mulți oameni pe acolo, dar erau mulți vizitatori, așa că am fost forțați oarecum să nu stăm foarte mult, pentru că erau oameni care așteptau afară să intre. Plănuiesc, însă, să mă mai duc la primăvară.
Filmul cu care am început 2021
O să fiu sincer, ca de obicei. Pe 1 ianuarie, la ora 18:00, încă acasă la niște prieteni unde am petrecut revelionul, ne-am uitat (eu a 11-a oară, ceilalți prima dată) la The Sweetest Thing, o comedie din 2002 cu Cameron Diaz, Christina Applegate și Selma Blair. Este comedia care mă scoate întotdeauna din stările nasoale. În ultima vreme, am făcut binging pe The Crown.
Horea Sibișteanu s-a născut pe 6 ianuarie 1987 la Bacău.
A absolvit Facultatea de Construcții și Instalații a Universității Tehnice „Gheorghe Asachi“ din Iași în 2010 și un master de Inginerie Seismică la Universitatea Waseda din Tokio în 2013.
A debutat în anul 2004 cu volumul de proză scurtă A șaptea viață (Editura Psihelp).
A publicat proză scurtă în Subcapitol, Revista de Povestiri, Ateneu și în revista Iocan, numărul 1 (2016) și numărul 7 (2018).
A publicat în volumul colectiv Scrisori din Cipangu. Povestiri japoneze de autori români, apărut la Editura Trei în 2016.
Volumul său de povestiri Fetiș a apărut în colecția n’autor a editurii Nemira, în 2019.
