Inspirată de rubrica aceasta The Guardian, pe care o citesc de ceva vreme cu multă bucurie, m-am gândit să replicăm pe blogul Nemira seria. Cu n’autori, firește. Și cu ușoare modificări: un set de cinci fraze (diferite, pe cât posibil, pe cât ține „inspirația”) în jurul cărților și altul, bonus, așa, pe marginea altor arte. Sper să intrați în joc și să vă facă plăcere să-i (re)descoperiți pe n’autori și din alte unghiuri. A cincea invitată a rubricii este scriitoarea Irina Georgescu Groza. (Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor)
Prima carte pe care am iubit-o
Ori „David Copperfield” ori „Marile speranțe”, de Charles Dickens, dar ordinea lor nu contează pentru că ambele mi-au deschis supapele imaginației. Îmi amintesc și acum pasaje dense, întunecate ale poveștilor lor, care m-au bântuit și m-au împins spre alte și alte lecturi.
Cartea care am simțit că a fost scrisă pentru mine
Aici mi-e greu să mă hotărăsc între unele cărți scrise de Guillermo Arriaga – ultima citită a fost „Sălbaticul” –, sau cele ale lui Julio Cortázar – volumul preferat este „Armele secrete”. Mi-au mers la inimă și povestirile lui Nabokov, „Magicianul”, de John Fowles, dar și „La capătul lumii și în țara aspră a minunilor”, de Haruki Murakami. Și nu pot să uit de volumul de debut „Dincolo de ferestre” – pentru că da, are tonuri și voci diferite și umor atât cât trebuie și, fiind prima mea carte, a fost o explozie de culoare și un dezmăț al imaginației.
Cartea pe care am dăruit-o cel mai mult în ultimii ani
Când am putut, mi-am dăruit propriile cărți, romanul „Noaptea dintre lumi” și volumul de proză „Dincolo de ferestre”. La fel a făcut și sora mea, Kiki, care mi-a cumpărat cărțile pentru a le oferi. În ultimii ani, cel mai mult am dăruit cărți ale scriitorilor români contemporani. Mi-a făcut mare plăcere să promovez în felul acesta literatura de calitate.
Cartea pe care mi-a fost jenă s-o citesc în metrou
„Capra cu trei iezi” – verificam (înainte de a o pasa către fiul mai mic) dacă e o ediție îngrijită. Altădată eram în mână cu un volum care tocmai ieșise din tipar: „Cartea năsoaselor”, de Alexandra Rusu, și am surprins două persoane care mă studiau, dar nu avea de ce să-mi fie jenă, cartea îmi plăcea, iar nasul îmi stătea la locul lui.
Cartea pe care am abandonat-o cel mai recent
Chiar acum două săptămâni am început „Amorurile unui hospodar”, de Guillaume Apollinaire, și am încercat să o citesc în altă cheie, deși e literatură erotică. Dar nu am găsit nicio poveste care să mă țină atentă, așa că, înainte să mă pierd în istoriile ei perverse, am abandonat-o.
& More (bonus)
Cel mai frumos muzeu descoperit într-o călătorie
M-am simțit în zbor la o galerie de artă contemporană care era deschisă la Bruxelles – uneori obișnuia să „călătorească” în diferite orașe ale lumii. E vorba de Vanhaerents Art Collection, instalată într-un vechi depozit industrial și care reunește lucrări inedite. Îmi amintesc și acum trecerile pline de surprize dintr-o încăpere în alta, de la cea cu o mumie cu organele exagerat expuse la cea cu niște cufere vechi cu scrisori sau filmul panoramic de la ultimul nivel, o parabolă despre sensul vieții.
Actrița pe care o admir cel mai tare
Și pe care o iubesc: Cristina Cioran, care mi-a fost alături și cu ocazia debutului. Cristina e de asemenea constănțeancă și am petrecut împreună cu ea și cu Kiki, sora mea, finalul nebun al anilor ’90, încercând să ne adaptăm în București, cu ea am fost și în Club A și am gătit varză călită într-o noapte, în timp ce am discutat despre amoruri imposibile.
Piesa pe care n-aș dansa niciodată
După un an de stat departe de cluburi și distracții, aș dansa și pe romanțe, deci nu o să fac mofturi când mă voi așeza sub un glob disco și muzica va vibra din nou în boxe.
Arta pentru care mi-ar fi plăcut să am îndemânare
Sculptura. Hai și arta culinară!
Scena de teatru care mi-a rămas întipărită în minte din copilărie
Am făcut balet la Școala de Arte din Constanța, se chema pe atunci Școala generală nr. 42. Făceam parte dintr-o clasă de balerine delicate, copile de vârsta mea. Cu ele și cu profesoara noastră am mers la primele spectacole: „Lacul lebedelor” și „Spărgătorul de nuci”. Am rămas vrăjită de punerea în scenă a fiecăruia, de măiestria balerinilor, de decorurile luminate în violet și albastru marin, de neuitat. Mai ales că la vremea aceea televizorul era alb-negru, emisia era de două ore pe zi, iar cenușiul cotidian era obligatoriu. Și-atunci, vrăjită de muzică și de coregrafie, am hotărât că mă voi face balerină, pentru a fi mereu înconjurată de culoare și de muzică.
Irina Georgescu Groza (n. 1973) s-a născut la Onești. A debutat în anul 2016 cu volumul de povestiri Dincolo de ferestre (Casa de Pariuri Literare). A publicat proză scurtă în Revista de Povestiri (2015-2016), în Revista Argos numărul 12 (2016), în revista iocan numărul 1 (2016) și numărul 7 (2018), în Revista Apostrof (2016) și în antologia Argos numărul 3 (2017). Cea mai recentă carte este romanul Noaptea dintre lumi, publicat în colecția n’autor a editurii Nemira în 2018 și nominalizat în 2019 la Premiile „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei. În prezent, locuiește în Canada, cu soțul și cei doi copii.
