Cărțile care au scris oameni – Liviu Ornea: „Trilogia lui Dos Passos mi-a schimbat ideile despre roman”

Inspirată de rubrica aceasta The Guardian, pe care o citesc de ceva vreme cu multă bucurie, m-am gândit să replicăm pe blogul Nemira seria. Cu n’autori, firește. Și cu ușoare modificări: un set de cinci fraze (diferite, pe cât posibil, pe cât ține „inspirația”) în jurul cărților și altul, bonus, așa, pe marginea altor arte. Sper să intrați în joc și să vă facă plăcere să-i (re)descoperiți pe n’autori și din alte unghiuri. În cel de-al doilea „episod”, pe Liviu Ornea. (Eli Bădică, coordonatoarea colecției n’autor)

Cartea pe care o citesc acum

De multe ori citesc în paralel două sau trei cărți. Acum sînt la Frans de Waal, Mama. Ultima îmbrățișare, și Anne Gisleson, Iscoditorii.

Cartea în care găsesc alinare

Nu găsesc alinare în cărți. De altfel, nici nu caut, pentru că nu cred că asta e treaba literaturii – știu că Proust era de cu totul altă părere: la moartea bunicii materne, îi recomandă mamei sale cărți care s-o consoleze. Sînt conștient că astfel sărăcesc și îmi retez sau refuz o șansă, dar n-am ce face. Recitesc rar și aproape niciodată integral. Printre excepții se numără Winettou (pe care am citit-o de cinci ori, aproape la rînd; tata era îngrozit că are un copil cretin), Caragiale și Proust, À la recherche du temps perdu.

Cartea care mi-a schimbat radical o perspectivă

Mărturisesc că nu-mi plac topurile, sînt incapabil să aleg. Cărți care m-au marcat și m-au schimbat sigur au fost mai multe. În adolescență, lecturile din Proust și Sartre (Greața) mi-au schimbat mult felul în care mă raportam la mine și la ceilalți. Tot pe-atunci, trilogia lui Dos Passos (cele trei volume broșate de la Univers, în traducerea lui Radu Lupan) mi-a schimbat ideile despre roman și, mai general, despre literatură; a fost și șocul Georges Perec (Les choses). La maturitate, cărțile lui Thomas Bernhardt (citite în traduceri franceze și românești) mi-au clătinat puternic ideile despre idilica Austrie. După ce l-am citit pe Șalamov (Povestiri din Kolîma), am privit altfel (mai reticent, mai critic) literatura lui Soljenițîn. După ce i-am citit pe rușii „ciudați” ca Harms, Hlebnikov, chiar Sorokin, literatura noastră mi s-a părut cam prea comme il faut. Etc., etc.

Cartea care mi se pare cea mai supraapreciată

Nu știu dacă e „cea mai”, dar, dintre cărțile considerate, îndeobște, importante, mari, cred că Toba de tinichea a prins în conștiința critică un loc care nu i se cuvine (cum, de altfel, și Grass mi se pare un autor așezat pe un podium prea înalt pentru el).

Cartea cu cea mai emoționantă scenă literară

Nu doar că nu-mi plac topurile, dar nici nu sînt în stare să-mi ierarhizez emoțiile. Cum să aleg între „Unde ești, Misius?” (Casa cu mezanin) și „Oh, dac-am ști, dac-am ști…” (Trei surori), sau între scena balconului din Romeo și Julieta și scene din Ghepardul etc. Dar cum să selectezi doar o scenă din Un suflet curat a lui Flaubert? Poate mai puțin cunoscută e o anume scenă din Grădina Finzi Contini: în final, discuția dintre tată și fiu.


& More (bonus)

Traducerea (literară) la care țin cel mai mult

Nu am o traducere preferată, dar printre cele care m-au încîntat le-aș numi pe ale Antoanetei Ralian din Miller, a Irinei Mavrodin din Proust și a lui Mircea Ivănescu din Musil (aici cu mențiunea că, nefiind cunoscător de germană, am apreciat doar cum sună textul în limba română, nu pot aprecia calitatea traducerii propriu-zise).

 Regizorul de teatru pe care îl găsesc extrem de talentat

Mă limitez la regizori din România, în activitate. Nu-mi plac topurile (cum am mai spus), așa că numesc trei: László Bocsárdi, Alexandru Dabija, Radu Afrim. Cu mențiunea că, dacă-i găsesc foarte talentați, nu înseamnă că-mi place tot ce face fiecare.

Cel mai ascultat album din viața mea

De cînd există YouTube și aproape că am abandonat CD-player-ul (vechiul pick-up a cedat nervos de foarte multă vreme), nu prea mai ascult albume cap-coadă. Din perioada dinainte, cred că ar fi Cohen, Greatest hits. Altfel, pe CD sau pe YouTube, ascult foarte des Variațiunile Goldberg în versiunea Gould și Suitele pentru violoncel cu Casals.

Arhitectura care îmi displace profund

Aici n-am dubii: rococo. Pe-afară încă mai e suportabil, dar interioarele, și cele sacre, și cele profane sînt de nesuportat.

Filmul românesc pe care l-aș distribui în toată lumea

Dintre cele dinainte de ’89, prefer Secvențe, al lui Tatos, Reconstituirea lui Pintilie și O sută de lei, de Mircea Săucan, cu Dan Nuțu și Ileana Popovici. Am impresia că după ’89 filmele noastre sînt oricum distribuite, n-au nevoie de mine, dar, dac-ar fi să fie, nu mi-ar displăcea să devin agentul lui Radu Jude.


Liviu Ornea (n. 1960) e matematician, profesor al Universității  din București și cercetător la Institutul de Matematică al Academiei Române. A publicat peste 80 de articole de geometrie diferențială, o monografie de specialitate și două cursuri universitare, a conferențiat și a făcut cercetare în numeroase institute și universități din lume. Începând din 2005, prin rubrica „Bifurcații” din revista Observator cultural, devine o prezență constantă în spațiul public (o parte dintre eseurile publicate aici și în alte reviste au fost adunate în volumele Varietăți conexe și Bifurcații, Curtea Veche, 2008 și 2014). Publică și cronică de teatru (acum, tot în Observator cultural – o selecție se află în volumul Un matematician la teatru, Tracus Arte, 2014). De asemenea, traduce cu plăcere literatură, istorie, dar și filosofia și istoria matematicii din limbile franceză (Léon Polyakov, Jean-Claude Grumberg, Gilles Zenou, Cédric Villani) și italiană (Alberto Moravia, Antonio Tabucchi, Paolo Zellini). Viitorul anterior este volumul său de debut în proză.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.