Femei și sare, de Gabriela Garcia – fragment în avanpremieră

Noutate în colecția Babel: Femei și sare, de Gabriela Garcia – una dintre cele mai bune cărți ale anului 2021 Amazon, Editors’ Pick.

Miami, în prezent: Jeanette se luptă cu dependența de droguri. Fiică a unei imigrante cubaneze, e hotărâtă să afle povestea familiei sale de la mama ei, Carmen. Dar Carmen nu vorbește, pentru că nu vrea să retrăiască trecutul. Prin urmare, Jeanette pornește într-o călătorie spre Cuba, ca să-și întâlnească bunica și să înfrunte secrete de familie adânc îngropate.

Camagüey, Cuba, 1866: María Isabel, stră-străbunica lui Jeanette, este prima femeie care lucrează într-o fabrică de trabucuri și care învață să citească. Munca, iubirea, speranțele ei sunt mânjite însă de violență – chiar dacă nu orice obstacol poate fi învins, curajul se transmite peste generații.

Din fabricile de trabucuri de secol al XIX-lea și până la centrele de detenție din SUA de azi, din Cuba până în Mexic, iată povestea caleidoscopică a unor femei extraordinare, mame ale căror decizii sunt moșteniri grele, fiice care au tenacitatea să-și spună poveștile, în ciuda celor care vor să le facă să tacă.

Gabriela Garcia surprinde viețile femeilor cubaneze într-o lume căreia ele refuză să i se predea. Și o face cu precizie, generozitate și grație.

Roxane Gay

Fragment în avanpremieră

Maydelis

Havana, 2015

Nu înșeli pe nimeni când căsătoria e pe butuci.

Singurul motiv pentru care nu am rupt pisica-n două ține de un inconvenient: prea puține case. (Câte cupluri de aici, care se detestă, continuă să locuiască sub același acoperiș, luând cina în tăcere, cu televizorul pornit ca să umple golul?)

Asta îmi spun în vreme ce El Alemán (neamțul), bărbatul care nu este soțul meu, îmi ține portiera cât intru în mașină și îmi dă geanta cu cele necesare pentru o noapte. Jeanette ne privește de pe bancheta din spate cu un zâmbet de cunoscătoare.

— Ai de gând să-mi spui ce s-a întâmplat? șoptește când El Alemán ocolește mașina spre portiera șoferului.

Schițez un zâmbet care sper să spună: Nimic. Totul. El Alemán se chinuiește să intre, apoi răsucește manivela de pe portiera lui.

— Dracu’ să ia rablele ăstea rusești de căcat! strigă în engleză.

Scaunul patinează în spate, iar Jeanette își strânge genunchii cât poate.

— Cum dracu’ ar trebui să încapi în așa ceva?

— Aha, are suport de pahar, spune Jeanette, trăgând în jos despărțitoarea centrală a banchetei din spate, care, într-adevăr, ascundea un suport de pahar.

— Credeam că ăștia ca voi conduc doar Chevroleturile ălea clasice, din anii ’50, zice El Alemán. De ce nu mi-or fi dat mie o mașină dintr-ălea?

Jeanette oftează.

— Mi-aș fi luat cafecito-ul cu mine, dacă știam că are suport de pahare.

Își sprijină cotul de despărțitoarea centrală.

— Sigur că are suport de pahare. Unde crezi că ești? Pe Marte? Nu suntem chiar atât de înapoiați.

Imaginați-vă: eu și doi străini. De câtă răbdare este nevoie! Deși sunt ceva mai predispusă să critic totul pentru verișoara mea decât pentru acest neamț venit în vacanță, ars de soare, care bombăne întruna. Afară, valeții de la intrarea în hotel ne privesc în tăcere. Încearcă să vadă cu ce au de-a face, de asta sunt convinsă. Două prostituate cubaneze, un turist? Doi turiști, rude, și un fericit membru cubanez al familiei? Un cuplu căsătorit și ghidul lor zgomotos? Hamalii! Eu încerc să evaluez situația!

Este genul acela de vară lipicioasă, sufocantă, care face ca orice duș să fie inutil. Deja simt gustul transpirației, saramura din aer. El Alemán a luat-o pe aleea de la hotelul Nacional, hotelul lui Jeanette – unde am rămas peste noapte – și merge după indicațiile mele.

Malécon apare în fața noastră: oceanul, zidurile calcaroase, niciun val care să tempereze căldura, dar asta nu-i oprește pe copiii doar în chiloți să dea din picioare cu o nerăbdare optimistă. Sus pe zid, doi pescari, cu undițe artizanale în mâini. Suntem, nu-i așa, cel puțin un popor plin de speranță!

— Chiar și după o săptămână de când sunt aici, tot mă atinge. Totul se surpă. Totul în ruine.

Jeanette arată spre un apartament care se dezintegrează, din pragul căruia priveşte o femeie cu capul acoperit.

— Dar e ceva romantic în el, nu?

El Alemán îmi aruncă o ocheadă.

— Prăbușirea. Culorile pastelate de pretutindeni. Oceanul, ah, oceanul!

În oricare alte împrejurări, mi-aș fi dat ochii peste cap. Dar am deprins un fel anume de răbdare, ca o mască, pentru că turiștii se simt lezați una-două. Am deprins-o vânzându-le nimicuri străinilor de pe Malécon. O muncă pe care bărbatu-meu o desconsideră. O frăsuială pe care soțul meu nu o consideră muncă. Dar câștig mai bine decât el, iar el este medic. De asta mă și ia peste picior.

Ceea ce trebuie să faci e să observi micile detalii. Adică, știi, poți spune multe după haine, de pildă. Privesc din mersul mașinii oamenii care trec pe Malécon. O femeie cu o cruciuliță din aur și trei inele. Cubanezo-americană, fără îndoială. Abia întoarsă de la La Yuma, plină de aur și de bijuterii cu care încearcă să impresioneze. Unora le place să audă cât e de greu. Cât de mult s-a înrăutățit situația. Da, mai multe apagones, s-a luat lumina ieri, n-ai băgat de seamă? Ai văzut ce vând, pe rație, la bodegas3? Adevărata politică. Totul e politică. Dacă sunt americanizați cu adevărat, atunci le vând suvenire, cărți poștale cu vechea Havană, cea care existase numai în visurile lor. Le vând tristețe, cu speranța că-mi vor da un dolar-doi în plus. Îi dau lui Jeanette un poster cu vechiul club Tropicana, în vremurile sale de glorie.

— Pentru mama ta, îi spun.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.