Poezia, apanaj al tinereţii? Fapt necugetat, sau poate eroic, ce se petrece numai în acea perioadă? Cine poate spune. Sigur este că tânjim după ea cu cât înaintăm mai mult în caruselul din ce în ce mai nestăpânit al trecerii anilor. Poate şi pentru că ea se confundă cu tinereţea. Deşi, dacă luăm în considerare obiceiul paradoxal al timpului de a-şi manifesta ciclicitatea, nu e mai puţin adevărat că poezia nu dispare vreodată. Nu are cum. Revine, lent dar sigur, ca o melodie care se aude veşnic în fundal, extragând acele lucruri care sunt esenţiale din peisajul uniform al vieţii. Poate şi pentru că este singura modalitate descoperită vreodată de omenire pentru a atinge nemurirea.

Sub aceste auspicii poetice, dar şi cele ale vorbelor tainice rostite de Isus, care inspiră titlul cărţii, se relansează în această perioadă un demers poetic iniţiat în anul 2001 sub acelaşi titlu: “Crapă lemnul şi ridică piatra”. Volumul de faţă întregeşte ediţia bibliofilă din acel an, tipărită în numai 41 de exemplare, cu încă 33 de poezii inedite semnate Valentin Nicolau.

Primele 100 de exemplare comandate vor purta autograful autorului.