Cum s-a născut „Picnic la marginea drumului”, de fraţii Strugaţki

Picnic la marginea drumului

Picnic la marginea drumului, romanul care i-a făcut celebri în toată lumea pe fraţii Strugaţki, vă aşteaptă acum la precomandă.

Red Schuhart este călăuză. O forță necunoscută îl împinge pe acest inadaptat să se aventureze ilegat în Zonă, în căutarea obiectelor misterioase lăsate de vizitatori din altă lume. Zona, care determină până și natura fiicei lui, îl obsedează. Însă de dragul fiicei ia hotărârea de a face o descindere tragică în adâncimi ostile.

Publicat după îndelungi eforturi în Uniunea Sovietică, Picnic la marginea drumului merge mai departe decât literatura SF. Alegorie politică bogată în implicații filosofice, cartea a devenit una dintre lecturile obligatorii ale omului de azi care își pune întrebări despre memorie, disperare și umanitate.

În continuare, vă invităm să citiţi despre istoria scrierii şi publicării acestui roman, aşa cum o povesteşte Boris Strugaţki.

Istoria scrierii acestui roman (spre deosebire de istoria publicării lui) nu conţine nimic atractiv sau măcar, să zicem, ceva instructiv. Romanul a fost gândit în februarie 1970, când noi am plecat la Casa de Creaţie Komarovo pentru a scrie Oraşul damnat şi unde, în momentele noastre de pauză, în timpul plimbărilor de seară, pe străzile pustii şi înzăpezite ale localităţii turistice, am conceput câteva subiecte noi, printre care şi viitoarele subiecte ale „Picnicului“ şi „Piciului“.

Prima notiţă arăta cam aşa:

„…Maimuţa şi cutia de conserve. La treizeci de ani de la vizita străinilor, doar resturi de gunoaie lăsate în urmă de ei – obiecte ale vânării, căutării, cercetării şi dezastrului. Propagarea superstiţiilor, departamentul care încearcă să pună mâna pe putere prin folosirea lor, organizaţia care caută să le distrugă (cunoştinţele picate din cer sunt inutile şi dăunătoare; orice lucru găsit nu poate duce decât la o utilitare proastă). Căutătorii de aur, respectaţi precum vrăjitorii. Prăbuşirea prestigiului ştiinţei. Biosisteme abandonate (o baterie aproape descărcată), morţi înviaţi din cele mai diferite epoci…“

Tot atunci şi tot acolo apare denumirea finală şi definitiv acceptată – Picnic la marginea drumului – în schimb despre stalker nici pomeneală, pe atunci nu exista pentru noi decât noţiunea de căutătorii de aur. Aproape un an mai târziu, în ianuarie 1971, tot la Komarovo, am pus pe hârtie planul foarte amănunţit, extrem de detaliat, al romanului, dar nici în acest plan, practic nici chiar în acele zile când în sfârşit am încetat să mai inventăm şi să mai dezvoltăm subiectul şi ne-am apucat de scris, nici atunci nu exista în lucrarea noastră cuvântul stalker. Viitorii stalkeri erau deocamdată trapperi: „trapperul Redrick Schuhart“, „fata trapperului Guta“, „fratele trapperului…“. Probabil că termenul de stalker a apărut în procesul de creaţie încă de la primele pagini ale textului. În privinţa căutătorilor de aur şi a trapperilor, îmi aduc bine aminte: nu ne-au plăcut denumirile de la bun început.

Stalker – iată unul dintre puţinele cuvinte inventate de A. & B. Strugaţki devenit de uz general. La fel de bine a avut impact şi ciber, dar mai mult în cercul fanilor. Stalker a pătruns pe toate direcţiile, şi în întindere, şi în profunzime, iar asta cred că totuşi se datorează în primul rând filmului lui Tarkovski. Totuşi, Tarkovski nu degeaba l-a păstrat – probabil că acest cuvânt inventat de noi a ieşit într-adevăr precis, cu sonoritate şi volum. El provine din cuvântul englezesc to stalk, ce înseamnă a se furişa, a veni tiptil“. Printre altele, acest cuvânt se pronunţă stok (cu o lung), iar pronunţia lui exactă ar trebui să fie stoker, şi nu stalker, dar trebuie spus că noi n-am preluat acest cuvânt din dicţionar, ci din lucrarea lui Rudyard Kipling Stalky & Co., o veche traducere rusească prerevoluţionară publicată în 1899, roman despre viaţa elevilor dintr-un colegiu englezesc de la sfârşit de secol XIX și început de secol XX şi despre liderul acestora: un tânăr isteţ şi cam golan, poreclit Stalky. Fratele meu Arkadi, pe vremea când încă era student, a primit cadou de la mine această carte Stalky & Co. a lui Kipling, cumpărată întâmplător de mine, a citit-o, a fost încântat de ea şi atunci a făcut la repezeală traducerea ei în rusă, punându-i denumirea Stalky şi compania, iar ea a devenit una dintre cele mai iubite cărţi ale mele în timpul şcolii şi ulterior în studenţie.

Aşa că, inventând cuvântul stalker, fără-ndoială că ne-am gândit tocmai la vicleanul Stalky – o puşlama, un băiat aspru, uneori chiar plin de cruzime, dar nu lipsit de o interesantă nobleţe şi gene rozitate copilărească. Şi niciodată nu ne-a trecut prin minte că el nu este de fapt Stalky, ci mai degrabă Stoky.

Povestirea a fost scrisă fără sincope sau crize de imaginaţie în trei reprize: pe 19 ianuarie 1971 am început lucrul la ciornă, iar pe 3 noiembrie al aceluiaşi an am încheiat varianta finală. Şi-n tot acest timp ne-am ocupat de tot felul de alte treburi, în general stupide: scriam reclamaţii la „Senatul Guvernamental“ (adică la Secretariatul Uniunii Scriitorilor – filiala Moscova), răspundeam la scrisori (lucru pe care îl faceam destul de rar, fiind mai tot timpul împreună), am răspuns unei comenzi legate de realizarea unui film de lungmetraj de tip „populari zarea ştiinţei“ şi intitulat Întâlnirea lumilor (ceva despre contactele cu alte Raţiuni), am scris scenarii pentru trei miniaturi cinematografice, am conceput un subiect pentru un film TV „Alegerea a căzut pe Rîbkin“, am schiţat intriga unei noi povestiri Evenimente stranii pe atolul Octopus ş.a.m.d. – nimic nu a avut vreo continuitate, niciuna dintre aceste încer cări nu a avut vreo finalitate sau măcar vreo legătură cu evenimentele viitoare.

Trebuie remarcat că Picnicul a trecut relativ uşor şi fără probleme deosebite spre publicarea în revista leningrădeană Aurora, suferind intervenţii doar la redactare, dar nici acestea esenţiale. Am fost nevoiţi, desigur, să curăţăm manuscrisul de tot felul de „rahaturi“ şi „bulangii“, dar asta era ceva obişnuit, erau fleacurile dragi ale oricărui autor, în schimb nu a fost cedată nicio poziţie importantă a autorilor, aşa că varianta de revistă a apărut simplu la sfârşitul verii lui 1972, aproape intactă.

În acest timp abia începea epopeea Picnicului la Editura Tânăra Gardă. La drept vorbind, această epopee a început încă din anul 1971, de pe vremea când Picnicul nici nu exista pe hârtie, iar în comanda lansată de editură ea nu exista decât ca o idee generală. Viitorul volum denumit Întâlniri neprevăzute era dedicat problemei contactului omenirii cu alte raţiuni din Univers şi urma să fie compus din trei texte: două terminate (Dosarul crimei şi Piciul) şi unul aflat încă în lucru. Necazurile nu au întârziat să apară.

16.03.71 – Arkadi: „…şefii au citit lucrarea, ezită însă şi nu spun nimic clar. Au trimis cartea pentru recenzie unuiaMarkov, doctor în ştiinţe istorice (?), pentru că ăsta iubeşte mult science-fictionul. […] Apoi manuscrisul va fi trimis cu tot cu recenzie din nou la Avramenko (redactorul-şef adjunct de atunci al editurii) – probabil pentru a-i da posibilitatea de a reevalua apre cierea deja cunoscută, dar trimisă în secret apoi cartea va ajunge la Osipov (redactorul-şef) şi doar atunci vom afla care ne e soarta. Curve. Superspe cialişti în literatură.“

16.04.71– Arkadi: Am fost la Bela, la Tânăra Gardă. Ea mi-a zis că deocamdată nimic. A rugat-o Avramenko să ne spună totul cumva mai diplomatic: că, vezi Doamne, nu e hârtie, portofoliul cu contracte e plin, că una-alta, dar ea mi-a spus direct că pe undeva pe sus, la Direcţie, s-a propus să nu se mai facă pentru un timp nicio afacere cu Strugaţki.“

Iar Picnicul încă nici nu fusese scris, în fond nu era vorba decât despre nişte povestioare care niciodată nu provocaseră Marea Iritare Ideologică, erau nişte povestioare complet nevinovate, ba chiar apolitice. Pur şi simplu conducerea nu dorea să aibă în general de-a face cu aceşti Strugaţki, iar acest refuz general se amplifica în plus şi prin situaţia grea editorială pe plan intern: tocmai în această perioadă se producea schimbul de putere şi începea extirparea a tot ceea ce era mai bun, a tot ce crease redacţia de li teratură SF sub conducerea lui Serghei Gheorghievici Jemaitis şi Bela Grigorievna Kliueva, datorită cărora, prin munca şi grija lor, înfloriseră două generaţii de scriitori de science-fiction…

La începutul anilor ’80, m-am gândit împreună cu Arkadi Natanovici din ce în ce mai serios să culegem, să punem în ordine şi să difuzăm măcar în forma xerografiată (prin Samizdat) Istoria unei publicaţii (sau Cum se face asta?) – o colecţie de documente originale (scrisori, recenzii, reclamaţii, cereri, ţipetele şi gemetele autorilor în scris) – istoria editării volumului Istorii neprevăzute, în care textul de referinţă era Picnicul. Boris Natanovici a început chiar de atunci munca de sistematizare, sortare şi alegere a materialelor, dar curând a abandonat totul: era o chestie moartă, era o muncă minuţioasă, ingrată, lipsită de perspective şi-n toată povestea asta se simţea oarecum o lipsă crasă de modestie – în fond şi la urma urmei, cine eram noi ca tocmai prin exemplul nostru să ilustrăm aspectele funcţionării maşinii ideologice a anilor ’70, mai ales că existau exemplele lui Soljeniţîn, Vladimov, Voinovici şi mulţi alţii ca ei: cei mai onorabili dintre cei onorabili.

Tot acest proiect a fost abandonat, dar noi ne-am întors din nou la el după începerea perestroikăi, odată cu noile, ba chiar foarte noile timpuri, când a apărut posibilitatea reală nu doar de a transmite din mână în mână o oarecare culegere de materiale, ci chiar de a publica manuscrisul după toate regulile, cu comentarii edificatoare şi carac terizări veninoase la adresa unor persoane ale zilelor noastre, mulţi cei din trecut rămânând şi acum pe posturile lor, capabili încă să influenţeze fenomenul literar. S-au alăturat acestei activităţi niște oameni plini de zel, Vadim Kazakov cu tovarășii lui. Boris Natanovici le-a predat toate materialele, culegerea a fost în mare parte definitivată, dar foarte rapid a ieşit la iveală faptul că nimeni nu avea bani pentru editarea unei astfel de lucrări, de prea mic interes comercial. Pe lângă toate astea, evenimentele s-au derulat într-un galop nebun: puciul de la Moscova, moartea lui Arkadi Natanovici, dispariţia Uniunii Sovietice, revoluţia democratică, fie ea şi „de catifea“, toate acestea au făcut ca proiectul nostru să-şi piardă în totalitate chiar şi cel mai mic interes.

Şi iată cum stau la masă şi mă uit în faţa mea la trei mape, destul de voluminoase… mă simt decepţionat, oarecum confuz şi nedumerit. În aceste trei dosare sunt toate scrisorile noastre către Editura Tânăra Gardă (redactori, şefi de redacţie, redactor-şef, director de editură), toate reclamaţiile şi plângerile către departamentul cultural şi departamentul de edituri şi propagandă din Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, cereri la Agenţia Unională pentru drepturile de autor şi tot felul de alte departamente, împreună, bineînţeles, cu toate răspunsurile primite de la aceste instituţii, scrisori trimise de noi unuia sau altuia în legătură cu acest subiect – un munte de hârtii, mai bine de două sute de acte, iar eu habar n-am ce să fac acum cu ele.

La început chiar am avut impresia că savurez cum am povestit istoria publicării Picnicului, cum am amintit direct de persoanele pe care noi le-am urât cândva, cum îmi băteam joc aproape cu desfătare de toţi laşii, tâmpiţii, denunţătorii şi ticăloşii care uimesc totodată imaginaţia cititorului prin absurditatea, tembelismul şi răutatea lumii din care provenim cu toţii, cum am putut să fiu atât de ironic şi edificator, intenţionat obiectiv şi lipsit total de milă, atât de blând şi caustic în acelaşi timp.

Şi iată că acum stau, privesc lung la aceste dosare şi îmi dau seama că am întârziat, fără nicio speranţă, şi că nimeni nu mai are nevoie de mine – nici de ironia mea, nici de blândeţea mea şi nici măcar de toată ura mea consumată. Acum sunt dispărute organizaţii cândva extrem de puternice, ce deţineau dreptul aproape nemărginit de a aproba şi de a pune în cătuşe, au dispărut în neantul timpului şi au fost în aşa hal uitate încât ar fi necesare prea multe explicaţii plictisitoare pentru cititor: whos who, de ce nu avea niciun sens să faci reclamaţii la departa mentul cultural al Comitetului Central şi trebuia să te plângi doar la departamentul de edituri şi propa gandă, cine au fost Albert Andreevici Beleaev, Piotr Nilîci Demicev şi Mihail Vasilievici Zimeanin – şi când te gândeşti că ei au fost tigri, ba chiar elefanţi, în fauna ideologică sovietică, au fost stăpâni de destine şi şefi de trib. Cine îşi mai aduce astăzi aminte de ei şi cine se mai interesează acum de ei, de cei care încă mai sunt în viaţă? Ce să mai zicem de cei mai mărunţi, de gloata ţipătoare de mici funcţio nari ideologici, de demonii ideologici, a căror nume este legiunea, care au generat prejudicii nemăsurabile şi incalculabile, pentru a căror ură şi mârşăvie era de trebuinţă o peniţă mult mai experimentată, mai puternică şi mai ascuţită decât a mea! (așa cum le plăcea scriitorilor să spună în sec. al XIX-lea). Nu vreau să pomenesc de ei – să dispară în trecut precum nălucile nopţii şi pentru totdeauna…

Poate că această carte are nişte lipsuri, dar în acelaşi timp are şi nişte calităţi incontestabile: este fără îndoială captivantă, este capabilă să producă o puternică impresie asupra cititorului (a determinat un cititor admirabil precum Tarkovski să realizeze un film superb) şi mai ales nu conţine NICIUN FEL de critici la adresa regimului comunist defunct, ba chiar, invers, se încadra în contextul ideologiei dominant antiburgheze… Atunci din ce cauză enigmatică acest roman a fost condamnat să treacă prin filtrul editurii mai bine de opt ani până la apariţia lui?

La început, editura nu a vrut de fapt să încheie niciun contract pentru antologia science-fiction, apoi, nu se ştie de ce, a făcut-o. S-a opus apariţiei povestirii „Dosarul crimei“ şi s-a lăsat înduplecată să o schimbe cu un roman, aprobat mai demult pentru editare, E greu să fii zeu, dar a obiectat energic împotriva Picnicului… Nici măcar pe scurt nu este posibil să povestești istoria acestei lupte pentru apariţia Picnicului: sunt totuşi opt ani. Au existat şi refuzuri neaşteptate la cerinţele proprii (la un moment dat s-a luat brusc decizia: gata, afară din antologie cu E greu să fii zeu), dar, cel mai important lucru, în tot acest timp, în mod constant și invariabil, din an în an, din conversaţie în conversaţie, din scrisoare în scrisoare era să fie eliminaţi din Picnic morţii readuși la viaţă, să fie schimbat limbajul lui Redrick Schuhart, să fie introdus termenul „sovietic“ când vine vorba despre Kirill Panov, să fie eliminate: întunericul, disperarea, cruzimea, grosolănia.

Abia după mulţi-mulţi ani a devenit foarte clar că noi am înţeles absolut greşit motivele şi psihologia oamenilor cu care ne-am luptat atâţia ani.

La acea vreme, am crezut sincer că redactorilor noştri le este frică de şefi şi nu vor să se expună prin publicarea unei lucrări cert dubioase, scrisă de nişte autori absolut dubioşi. Iar în scrisorile şi cererile noastre, noi tot timpul am demonstrat în fel şi chip ceea ce ni se părea absolut evident: romanul nu conţinea nimic criminal, corespundea ideologic din toate punctele de vedere şi în acest sens era indis cutabil o lucrare nepericuloasă. Că lumea descrisă în ea era abrutizată, aspră şi lipsită de perspective… aşa şi trebuia să fie: o lume a „capitalismului putred şi a ideologiei burgheze triumfătoare“.

Nici prin cap nu ne-a trecut că problema noastră nu avea nimic de-a face cu ideologia. Aceşti „măgari născuţi sub clar de lună“ CHIAR AŞA ŞI GÂNDEAU: limbajul trebuia să fie cât se poate de incolor, neted, şlefuit, sub nicio formă grosolan. Literatura science-fiction trebuia în mod obligatoriu să fie science-fiction şi nu i se permitea în vreun fel să aibă ceva comun cu vulgara realitate, o realitate vizi bilă şi crâncenă. În general, cititorul trebuia ferit de realitate – lasă-l să trăiască în lumea viselor, a iluziilor şi a ideilor frumoase, efemere… Eroii romanelor science-fiction nu trebuiau pur şi simplu „să meargă“, ei trebuiau „să păşească precum o felină“; nu trebuiau „să vorbească“, ci „să rostească“; în niciun caz nu „urlau“, ci doar „exclamau“!… A fost vorba aici despre o estetică particulară impusă, despre o idee pe deplin automulţumitoare în legătură cu literatura în general şi science fiction în particular.

Scrisoarea lui Boris Natanovici din 04.08.1977 către mine: „Cu Medvedev am aranjat-o în felul ur mător: a) au fost făcute 53 de corecturi stilistice din lista «Vulgarităţi» – în scrisoarea către editură s-a ex plicat că acest lucru a fost făcut din respect faţă de cerinţele exprimate de Comitetul Central al Komsomolului; b) s-a introdus o explicaţie pentru morţi, cum că ar fi devenit ciborgi pentru a-i studia pe pământeni, iar pentru Glob – o instalaţie bionică oarecare, captatoare a biocurenţilor generaţi de do rinţele simple; c) alte cerinţe ale redacţiei (legate de violenţă şi altele asemenea) au fost considerate o gre şeală ideologică, în caz contrar ajungându- se la o înfrumuseţare a realităţii capitaliste. Totul a fost tri mis cu număr de înregistrare şi confirmare de primire şi judecând după răspuns se pare că Tânăra Gardă a primit-o pe 26 iulie a.c. În cur, în cur…“

Autorii au învins. A fost unul dintre acele rarisime cazuri din istoria editorială sovietică atunci când Editura nu a vrut să editeze o carte, dar Autorul a reuşit să impună realizarea acestui lucru. În opt ani, ce-i drept. Paisprezece scrisori către „marele“ şi „micul“ Comitet Central. Două sute de corecturi înjositoare ale textului. Energia nervoasă pierdută pentru nenumărate fleacuri… Autorii au învins. O victorie à la Pirus.

Picnicul a fost şi a rămas până-n zilele noastre cea mai apreciată lucrare a fraţilor Strugaţki – în orice caz, cu siguranţă, în străinătate. 38 de editări, în 20 de ţări. Cota de popularitate a Picnicului în Rusia este destul de ridicată, deşi nu o depăşeşte pe cea a romanului Lunea începe sâmbăta.

Picnic la marginea drumului continuă totuşi să trăiască şi cu siguranţă o va face şi în secolul XXI.

BORIS STRUGAŢKI
(fragment din Comentarii, în Arkadi Strugaţki & Boris Strugaţki,
Opere complete, vol. 6, Rusia/ Ukraina, 2001)

1 Comentariu

  1. Jakub 29/06/2017 Reply

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.