Încă de la înfiinţarea blogului nostru îmi doresc să scriu măcar două cuvinte despre Barnes. Iar recenzia lui Cătălin Prisacariu din Dilemateca, nr./noiembrie 2008 e pretextul perfect (vedeţi jos butonul “citeşte articol”). E o recenzie scurtă, doar de o pagină, dar cred că e foarte “corectă”. Cu singura excepţie că, din câte ştiu eu, Porcul spinos are mai degrabă ca ţintă evenimentele din Bulgaria, decât cele din România. Evident, trimiterea la procesele sovietice orchestrate e indubitabilă.
Ceea ce domnul Prisacariu nu a avut loc să spună este că procesul din Porcul spinos e exact pe de-a-ndoaselea: dacă la procesele staliniste oameni nevinovaţi (sau, oricum, nu vinovaţi faţă de acuzaţiile aduse) erau condamnaţi într-un mod destul de credibil încât Sartre să încerce să convingă Franţa că ceea ce se întâmplă la Moscova e corect şi bine, procesul lui Barnes e total ineficient şi ajunge să se decredibilizeze chiar şi în faţa celor mai înverşunaţi acuzatori ai lui Stoio Petkanov. Vina sa e evidentă şi în mod unanim cunoscută. Şi cu toate acestea scăpă printre degete. Răul a fost atât de multă vreme stare de fapt, nomalitate, încât toţi i-am devenit complici. Până şi acuzatorii sunt complici ai acuzatului. În faţa clamărilor dictatorului “v-am făcut un bine”, nu se poate oferi nici o demonstraţie directă a contrariului. Toţi ştiu că au trăit în mizerie şi frică. Dar Petkanov, chiar dacă bătrân şi detronat, îşi exercită în continuare influenţa malefică.
Meşteşugul scriitoricesc este, aşa cum ne-a obişnuit, apropiat de perfecţiune. E totuşi “un Barnes”. Dar trebuie să recunosc că sunt de acord cu concluzia domnului Prisacariu. Nu e neaparat că Barnes nu înţelege ce s-a întâmplat cu adevărat în Est, sau că nu reuşeşte să gestioneze povestea. E doar că interesele sale în întreaga poveste sunt altele. Îl preocupă pur şi simplu altceva decât am vrea noi (eu) să auzim. O scurtă însemnare din jurnalul personal de lecturi la finalul Porcului…
Porcul spinos îmi pare “parţială”. Fascinaţia lui nu e şi a mea. Îmi doream un “1989”, un Orwell al căderii zidului, dar nu a fost să fie. Barnes e fascinat de figura dictatorului, de capacitatea sa nesfârşită de a se regenera, de a-şi găsi mobiluri şi justificări chiar şi după ce s-a prăbuşit totul. Când abordează ambiguitatea e în fapt o iluzie. Nu despre ambiguitate e vorba, ci despre incapacitatea celor supuşi de a sparge lanţurile. Asta pentru că lanţurile purtate timp de decenii au fost absorbite în carne. Puterea tiranului unui stat comunist e infinit perversă.
Romanul rămâne o lectură obligatorie a literaturii dedicate estului. Iar dacă n-aţi citit nimic din Barnes până acum, să ştiţi că Moşul vă va spune că nu aţi fost cuminţi.
Sărbatori fericite, spor la cumpărături şi nu exageraţi cu carnea de porc… spinos au ba 🙂
Tweet
@Lenebarbie
Daca ti-a placut Anglia, Anglia, o sa-ti placa si mai mult Scrisori de la Londra 🙂
[…] aştept să-mi satisfac o curiozitate stârnită în urma unei discuţii de pe blogul Nemira. Aşadar, voi citi Porcul spinos al lui Julian Barnes. După care, dacă n-o […]
ok, acum, ca am citit si eu cartea 🙂 , pot sa spun avizat ca lasa intr-adevar impresia ca ar fi cronica unui film vazut la televizor. tot timpul lecturii l-am recunoscut cel mai bine pe autor in vocile celor 4 tineri (vera, atanas, stefan si dimitar) care urmaresc procesul la tv. si da, imi mentin parerea ca barnes a urmarit aici altceva decat am fi vrut noi sa citim — pe el l-a interesat felul in care adevarul se poate modela dupa caz, pentru a sprijini si cele mai inumane intentii. personajele raman doar personaje, nu se desprind din pagina cartii, iar actiunea are ca unic scop conturarea/sublinierea ideii că limitele adevarului sunt atat de flexibile pe cat este de abila persoana care il exprima. in orice caz, cum zice vlad, e “un barnes” inconfundabil, care merita fara-ndoiala citit. mai multe nu zic, mai pastrez cateva idei si pentru textul pe care m-am hotarat sa-l public in primul nr/2009 din Familia. 😀
sa aveti cu totii un An Nou fenomenal!
[…] să mă laud, mă bucur cu atât mai mult cu cât l-am incitat pe Mircea spre lectură printr-o însemnare mai veche de pe blog. Redau aici textul mini-recenziei publicate în revista Familia, numărul 1-2/ […]
[…] practic pare să aducă atingere oricărei libertăţi individuale (o discuţie în sensul ăsta aici, de unde e şi […]