Miercuri, 6 martie în La Scena, ne vedem cu Lavinia Bârlogeanu să povestim despre volumul “Poveşti cu şi despre femei“, aşa că ne-am gândit că este o ocazie excelentă să o cunoaşteţi mai bine prin intermediul unei recenzii apărute pe Bookblog.

Lectura Arrhetonului este o experiență deosebită. Începând de la stilul literar calm, liniștit, cu inflexiuni melodice, continuând cu tema abordată și încheind cu bogăția de cunoștințe etalate în roman, Lavinia Bârlogeanu este, după părerea mea, un autor desăvârșit.

Stilul

Când am început să citesc cartea am avut, pentru o clipă, senzația că îmi vorbește bunica. Și mă refer la acea bunică arhetipală, care povestește nepoților lucruri liniștitoare, spune povești cu zâne și eroi care întotdeauna reușesc în încercările lor, și care îi mângâie pe creștet ca să le alunge coșmarurile. Un citat rupt din context nu ar putea arăta cu exactitate acest calm literar de care vorbesc, dar voi da unul, chiar și în ideea că ar putea surprinde o ușoară boare a atmosferei ce se desprinde din paginile cărții: „În ceea ce mă privește, pot să spun că am ajuns să regret mult faptul de a nu mă fi ocupat și de indivizii obișnuiți, de a nu le fi consacrat niciun pic din timpul meu, din cauză că nu i-am considerat interesanți. Întotdeauna mi-am spus că ei sunt pacienții făcuți special pentru doctorul Freud, de aceea l-am și declarat pe bătrân medicul oamenilor neinteresanți”.

Planurile romanului sunt delimitate prin capitole, dar ele se întretaie și pe neașteptate, când câte un personaj coboară mult în trecutul său pentru a-și analiza o secvență din copilărie sau când coliziunea dintre două personaje cere explicații despre o a treia. Cu eleganță, Lavinia Bârlogeanu creează personaje noi din cele vechi, pentru a le descoperi apoi, pe ne-simțite în altele, vetuste, biblice. Iar pragurile temporale sunt trecute cu o asemenea fluență, încât pur și simplu te trezești transpus într-un alt plan, fără a realiza imediat când s-a făcut trecerea.

Personajele

Cred că s-ar mai putea scrie încă o carte despre personajele din Arrhetonului. Îl avem pe Carl Jung, un Carl Jung decedat de mult, trecut deja de canoanele și rigiditățile sociale care îl făceau în timpul vieții să pună mai presus de adevăr aprecierea pe care oamenii din jurul său o au față de figura „doctorului Jung”. „Pe când eram un om în carne și oase mă străduiam să țin ascunse lucruri din viața mea, credeam că discreția în privința vieții mele personale este absolut necesară și, chiar dacă multe aspecte ale intimității mele au ieșit, prin voia lor proprie, la iveală, nu am încurajat discuțiile pe marginea lor”. Sinceritatea lui este, de fapt, cheia scrierii și a percepției întregului roman. Pentru el nu mai există reguli sociale care trebuiesc respectate și, pentru că oricum nu le-a respectat, acum le face publice chiar el. Nu „fără rușine”, ci doar cu sinceritate și luciditate.

Apoi mai există cele două rivale arhetipale: Emma, soția doctorului și Anna, asistenta și amanta acestuia. Aceste două personaje vor cunoaște mai multe reîncarnări de-a lungul timpului, iar rivalitatea dintre ele va fi elementul comun al fiecărei relații pe care cele două le vor avea în fiecare încarnare: Ana și Ralona (Emmana și Ralonna, pe măsură ce încarnarea devine evidentă, pe măsură ce rivalitatea renaște și devine din nou catalizatorul relației cu „nevinovatul” bărbat care constituie pasiunea comună a celor două entități). Spre final, printr-un artificiu interesant al autoarei, într-o piesă de teatru „scrisă de Dumnezeu”, cele două entități reapar în două personaje biblice: soția lui Avraam, Sara și sclava lui, Hagar. Din nou aceste personaje se metamorfozează, se contopesc cu încarnările (ulterioare) ale entităților. Astfel, Emmana devine Sarmmana, iar Ralonna devine Haarlonna. În ordine cronologică, bărbații în jurul cărora gravitează rivalele sunt Avraam, Carl Gustav Jung și Demian.

Un alt artificiu interesant este faptul că Hermann Hesse, care a scris romanul Demian: The Story of Emil Sinclair’s Youth este și el personaj în acest roman, fiind prieten și colaborator cu Carl Jung, alături de Gustav Meyrink, creatorul romanului Golem. Dacă Demian este numele pe care îl poartă soțul Anei și amantul Ralonei, Golem este avatarul destinului, a dorințelor personificate. Atât cei trei colaboratori și prieteni (Jung, Hesse și Meyrink) cât și Ralona, creează câte un Golem. Acesta va influența în timp viața personajelor, aducând indirect, în acest fel, acele modificări în lume pe care un Golem trebuie să le facă, prin natura lui.

Tema

Sunt de părere că Lavinia Bârlogeanu (fie că a intenționat, fie că nu), a reușit să creeze un arhetip. Acest lucru este din ce în ce mai rar. De la Romeo și Julieta, puține arhetipuri au mai răscolit lumea literară. Dar iată că autoarea romanului Arrhetonului reușește acest lucru: pasiunea pentru același bărbat pun două femei în ipostaza de rivale. Ele se acceptă reciproc până într-un punct, dar în final soția – deci rivala cu drepturi – o îndepărtează (prin influențarea bărbatului) pe amantă. Emma o îndepărtează pe Anna din viața soțului său (pe tot parcursul romanului, Carl Jung se acuză că el a omorât-o pe Anna și că a știut ce face), Ana îl izolează pe Demian, insuflându-i acestuia, cu timpul, ideea că fosta amantă este demnă de dispreț, iar Sara îl convinge pe Avraam să o alunge pe Hagar, care fuge în Egipt să nască. Ceea ce este nou în acest mit (triunghiuri ale iubirii există, după cum iată, și Biblia spune, din cele mai vechi timpuri), este faptul că soția, rivala cu drepturi, reușește să își păstreze ascendentul asupra bărbatului, încăpățânându-se în pasiunea ei să îl ierte și să îi alunge amanta.

Arrhetonul este un concept foarte interesant. Pe parcursul romanului l-am confundat cu (sau l-am simțit ca fiind emergent din) Golem. Este o voce ancestrală, a destinului, care marchează persoana care îl aude. Este vocea rațiunii umane, a omului dincolo de individ.

Citeşte continuarea pe Bookblog.

Autor: Ovidiu Leonte