Nu m-am lăsat păcălit de eticheta care încadrează cartea în atenţia juniorilor. Mi-au trebuit două jumătăţi de noapte ca s-o sfârşesc, ziua dintre ele fiind o întrerupere ce a trecut greu.

Literatura pentru adolescenţi păstrează doze mari din anestezicul cu care poveştile copilăriei paralizează cruzimea realităţii şi durerea ce ar putea să o inducă. Romanele pentru juniori vestesc, de cele mai multe ori, o lume frumoasă sau doar fabuloasă, în care se poate trăi până la adânci bătrâneţi şi unde Feţi-Frumoşi şi Ilene Cosânzene au toate şansele să-şi împlinească visurile şi iubirile. Mai de curând, anunţă o lume în care nu puterea cunoaşterii, ci a magiei face din orice tânăr un învingător, un erou adulat. Puţine au fost cărţile ce au înfăţişat poveşti crude, cu adulţi nemachiaţi şi victime pe care nu e dispus nimeni să le salveze. Citind Jocurile Foamei m-am dus cu gândul la Mizerabilii, la Marile Speranţe. Aceast prim roman al trilogiei Suzannei Collins păstrează sinceritatea despre lume, văzând în cititorul imberb puiul de adult căruia trebuie să-i spui adevărul, nicidecum „basme”, spre a-l pregăti pentru ce va avea să trăiască.

Relatând despre existenţa în Panem – rămăşiţă a falnicelor SUA devastate de un cataclism atomic, Jocurile Foamei revigorează ideea unui imperiu decadent ce aplică metoda antică de guvernare panem et circenses. Cartea este un „elogiu” adus televiziunii ca extensie a vieţii. Este „dovada” supravegherii permanente a omului care a cedat puterea deciziei personale către mediile virtuale. Asemenea unui scenariu de film, povestea se dezvoltă ca o posibilă variantă de viitor. De fapt, relatând despre un „mâine”, eroina rosteşte, scrâşnind din dinţi, întâmplări despre „astăzi”, naturaleţea povestirii mascând revolta juvenilă.

Modelul luptei dintre gladiatori este ridicat prin Jocurile Foamei la rangul de înfruntare naţională. Despre arenă aflăm că este virtuală şi fără hotare, schimbările de peisaj şi de climă sunt guvernate de strategii/regizorii jocului televizat pentru a face cât mai tensionată lupta pentru supravieţuire. În acest colosal reality-show miza este viaţa, eliminarea din joc survenind odată cu moartea concurentului. Uciderea adversarilor este raţiunea competiţiei, dar ca să „performeze” trebuie ca fiecare „tribut” să supravieţuiască foamei care devastează trupul şi conştiinţa şi-i face inapţi să omoare. Pentru cei mai mulţi dintre combatanţi obsesia foamei este zgomotul de fond al vieţii de zi cu zi.

Antrenamentul cotidian al stomacului gol dublat de o voracitate bine educată şi de inteligenţa celui care speculează la maximum cel mai mic avantaj dau şanse la a termina viu şi singur întrecerea. Acest terifiant spectacol de televiziune marchează ritmologia anuală a federaţiei Panem şi are ca public naţiunea întreagă pentru care unica libertate rămasă e cea de  telespectator captiv. Durerea celuilalt, sângele scurs pe ecran, detaliul suferinţei sunt răsplata pentru cetăţeanul-telespectator.

Cine a avut curiozitatea, dacă nu chiar mania, de a se juca pe computer înţelege bine noţiunea de „joc de strategie” în care abilitatea de a supravieţui stă în primul rând în arta de a drămui şi spori „resursele”. Miza este viaţa personajului. Obiectivul, moartea „celuilalt”. Trăim astăzi în plan virtual ce am putea trăi mâine în realitate şi asta ne dă fiori.

Niciodată hrana nu a ajuns omenirii, dintotdeauna omul va ucide alt om pentru a o dobândi. Pare să se închidă cercul pe care primitivul l-a început luptând pentru ce avea să numească mai târziu „civilizaţie” şi care îl va şi înfrânge. Golemul din noi pândeşte şi nu e deloc mai puţin feroce, ar putea fi morala. Rafinamentul civilizaţiei face diferenţa într-un singur sens: lupta bestială determinată de foame şi instinctul criminal ajung competiţie televizată, generează sponsori şi pun la bătaie sume uriaşe la casele de pariuri. Ratingul e măsura trăirii emoţionale a cetăţeanului exemplar.

Candoarea cu care Katniss – eroina principală – povesteşte se risipeşte pe măsura transformării ei. Puştoaica sălbatică ce-şi vâna şi culegea hrana din pădurea de dincolo de sârma ghimpată se metamorfozează în femeia ce-şi manipulează primele sentimente de iubire, devenind o autentică vedetă de televiziune. Îşi pierde virginitatea sufletească rămânând doar o fecioară antrenată în lupta cu foamea, învingătoare în faţa morţii. Adolescenta reface prematur pervertirile adulţilor ce-şi consumă la televizor mai întâi viaţa materială, iar apoi sentimentele şi dorinţele. Confirmarea prin altcineva, prin omul iubit, este înlocuită de confirmarea de a fi apărut le televizor. Eroi sunt doar cei difuzaţi la orele de maximă audienţă.

N-aş recomanda această carte celor care ţin la inocenţa copilăriei, le-o va face ţăndări.