OK, recunosc: nu sunt doctor. Visez totuşi să obţin într-o zi diploma de doctor… în filosofie 😀

Un alt lucru pe care îl visez de ceva vreme e să inaugurez o rubrică în care să recomand cărţile care îmi plac mie. Într-un sens, asta fac prin fiecare post, pentru că nu scriu aici decât despre cărţile care m-au marcat pe plan personal. Dar, ca întotdeauna în chestiunile literare, nu contează ce, ci contează cum.

De cele mai multe ori, mă bazez pe autoritatea altora: dau citate din autori şi reviste de specialitate (aşa-numitele “blurbs” sau “praise”), amintesc premiile (de specialitate sau ale fanilor), trimit la topurile de vânzări, rezum pe scurt conţinutul încercând să scot la iveală miza întreprinderii literare etc. Cu alte cuvinte, folosesc întreg arsenalul care-mi stă la dispoziţie pentru a vă persuada că acea carte merită citită.

Cu toate astea, aş vrea să recomand din când în când o carte  doar pentru că îmi place mie, în mod iremediabil şi fără rezerve. Nu pentru că este o noutate, nu pentru că s-a vândut foarte bine, nu pentru că a câştigat vreun premiu. Ba poate chiar dimpotrivă. Să explic.

De cele mai multe ori, destinul cărţilor este foarte imprevizibil.  Cartea despre care e vorba, căci o puteţi deja vedea în imaginea de mai sus, nu a avut un destin nefericit “la ea acasă”, ba dimpotrivă. (Digresiune: are literatura o “casă”? Poate doar acea utopică şi fantasmatică “Republică a Literelor” pe care o visau iluminiştii.) Jaime Bayly este un autor foarte popular în Peru, iar Pe neaşteptate un înger a fost finalist (a câştigat locul doi, căci în finală sunt doar două titluri) al Premiilor Planeta, al doilea cel mai consistent premiu literar după controversatele Premii Nobel. De altfel, nici Premio Planeta nu a scăpat de controversă, întrucât în urma unui scandal s-a aflat (presupus?) că adevăratul câştigător, cel bazat pe merit, a fost cel mai adesea ocupantul locului al doilea, în timp ce câştigătorul era ales (şi) în funcţie de raţiuni de promovare (mai toţi câştigătorii fiind autori de marcă ai colosului editorial care – surpriză – acordă premiul).

Publicul de limbă română nu a primit romanul cu căldura cu care, cred eu, ar fi meritat-o.  (Cu atât mai mult cu cât traducerea Ileanei Scipione este, aşa cum ne-a obişnuit, superbă.) Nici presa de specialitate nu a procedat altminteri. Pe net nu am reuşit să găsesc decât un singur articol despre carte, semnat de Bedros Horasangian.

Dar iar am deviat foarte mult de la subiect şi am revenit la vechile năravuri. Spuneam că vreau să vă recomand o carte pentru simplu motiv că eu cred că ar trebui să o citiţi. Ca la doctor, cu care nu te cerţi dacă medicamentul pe care ţi l-a prescris e bun înainte să-l iei. Poate medicamentul nu dă efectele scontate. Dar trebuie mai întâi să-i accepţi competenţa şi să îl încerci.

La fel aş vrea şi eu să vă recomand un medicament pentru suflet. Un panaceu, aş spune, asumându-mi autoironia. E un roman fără pretenţii şi ambiţii foarte mari. Nu impresionează nici prin amploarea construcţiei epice, nici prin rafinamentul limbajului, nici prin personaje ieşite din comun. La ce bun atunci? Pentru că prin această carte eu mi-am recâştigat speranţa în literatură. Nu e singura, e doar unul dintre jaloanele traiectoriei mele spirituale sinuoase (aşa cum, cred, avem toţi). În ea am regăsit una din formele “pure” ale literaturii: o povestire directă şi curgătoare, într-un limbaj simplu, o tramă deşi relativ imprevizibilă, totuşi nespectaculoasă, personaje fără calităţi sau vieţi ieşite din comun dar de care te ataşezi iremediabil. Am citit-o pe nerăsuflate, deşi nu îmi amintesc să fie vreun suspans sau răsturnări de situaţie. Lumea, lumea întreagă căpătase sens odată cu povestea asta atât de modestă după înfăţişare. Literatura redevenise sursa acelui sens care face totul nu (din nou) suportabil, ci deosebit de frumos.

Dar gata, iar am început să folosesc tactici de persuasiune. Citiţi această carte şi reveniţi aici pentru a-mi lăsa impresiile voastre. Dacă nu o să vă placă şi vi se va părea că am îndrugat verzi şi uscate, cu atât mai mult aş vrea să mi-o spuneţi sincer. Dacă experimentul funcţionează, poate inaugurăm o rubrică lunară şi-l facem personaj de blog pe Dr. V. Desigur, gusturile sunt diferite, conjuncturile pot avea un rol fast sau nefast etc. Dar am totuşi impresia că unele cărţi merg direct “la sursă”. (A umanităţii noastre, în acest caz.) Mă înşel?

PS: ador coperta, de când am văzut-o prima oară am fost fascinat, iar titlul e de o stranie poezie, ca o incantaţie alchimică. Iar cartea e exact cum se prezintă: pe neaşteptate, un înger.

PPS: cartea e la 35% reducere şi preţul e foarte accesibil. Dr. V. nu prescrie medicamente doar pentru cei bogaţi 😉

******

Resurse: În Peru cu un roman de Jaime Bayly de Bedros Horasangian, Ziua, Nr. 4002/ miercuri, 8 august 2007