Suntem în Paris: 7 rue de Grenelle, în mijlocul burgheziei citadine. Mai exact coborâm şi urcăm cu liftul sau pe scara interioară către cele opt apartamente luxoase ale impozantului imobil, vechi dar elegant, care tronează la marginea străzii; o adevărată casă imperială care deține curte şi grădină interioară şi care la intrare… ei bine la intrare eşti luat imediat în primire de portăreasă: o văduvă portugheză de 54 de ani, cu bătături la picioare, născută şi rămasă cum s-ar zice în glod, scundă, dolofană, acră şi urâtă care îşi duce veacul aici împreună cu pisica ei fricoasă; este doamna Michel, sau Renée – o săracă într-o casă de bogați.

Apoi, la etajul cinci trăieşte (deşi şi-a pus în gând să dea foc casei şi să se sinucidă) micuța Paloma: discretă şi diafană, este mezina de doisprezece ani şi jumătate a unei familii fericite, de francezi bogătaşi; tatăl, fost ministru, a rămas în continuare demnitar de rang înalt în timp ce mama, cu un doctorat în litere, merge de ani buni la psihoterapeut, gândind pozitiv şi vorbind cu plantele din casă; mai e şi sora cea mare, studentă la filosofie şi care întrece cu mult media de ipocrizie a părinților ei. Printre aceşti bogătaşi indolenţi se plimbă în legea lor Constituția şi Parlamentul – două mâțe impasibile şi sfidătoare.

Paloma e copil supradotat; din postura aceasta, de copilă tăcută şi dificil de înțeles, ea caută să observe comportamentul tuturor ființelor din jur: familie, colocatari, portăreasă, profesoara de franceză, colegi, rude… o observație fină în căutarea de argumente, de argumente bune contra incendiului şi sinuciderii deja programate; pentru că nu contează când mori, consemnează Paloma (oricum oamenii mor), contează ce faci, ce eşti pe cale să faci în momentul când vei muri. Apoi, când toată lumea trânteşte în faţa copiilor sentinţa cum că viața are un sens pe care doar oamenii mari îl cunosc, Paloma va striga Falsitate! pentru că îşi dă şi ea seama că adulții, din când în când, îşi fac timp să stea şi să contemple dezastrul care e viața lor!

Ce este o aristocrată, ce înseamnă până la urmă aristocrația? întreabă în acest timp, câteva etaje mai jos, Renée, oferindu-şi singură răspunsul: aristocrată e femeia pe care vulgaritatea nu o atinge, deşi e înconjurată de ea. Pentru doamna Michel, portăreasa, aşadar, foarte importantă este liniştea şi singurul lucru la care râvneşte este să fie lăsată în pace, fără a i se cere prea mult şi să poată avea, în câteva momente din zi, dreptul de a-şi astâmpăra foamea. De zeci de ani nimeni nu ştie care este eleganța ariciului, nimeni habar nu are că portăreasa de la intrare citeşte filosofia lui Kant (pătrunzând sensul idealismului potrivit căruia noi nu cunoastem lumea în sine ci numai ideea pe care conştiința ne-o oferă despre ea); nimeni, aşadar, nu ar putea bănui că Renée citeşte lucrări de referință (de istorie, filosofie, economie politică, sociologie, psihologie, pedagogie, psihanaliză şi desigur, de literatură) stând ore-n şir în fotoloiu şi ronțăind corcoduşe sau ciocolată neagră, că urmăreşte filme clasice ale cinematografiei nipone, că îşi găseşte timp să îi admire pe pictorii olandezi, că vizitează colecțiile de artă ale marilor muzee, sau că merge în sălile de lectură a unei biblioteci medievale din Paris; şi, de asemenea, nimeni nu bănuieşte că Ana Karenina ar putea fi romanul ei favorit! Nimeni cu excepția micuței de la etajul cinci (care ştie să privească) şi a domnului Kakuro Ozu, proaspăt instalat în clădire (şi care şi el e foarte foarte priceput la privit).

Este limpede, prin urmare, pentru Paloma că doamna Michel are eleganța ariciului: plină de țepi pe dinafară dar rafinată pe dinăuntru, asemenea aricilor, făpturi în chip înşelător indolente, cumplit de singuratice şi teribil de elegante. Asemenea portăresei, Paloma nu tolerează şi nu iartă sub nicio formă ipocrizia, falsitatea, snobismul sau brutalitatea. Când la şcoală profesoara de franceză spune că importanța gramaticii constă în a te ajuta să vorbeşti şi să scrii bine – Paloma va vedea în asta o uriaşă inepție: să spui cuiva care ştie să scrie şi să citească că gramatica la asta serveşte, e ca şi cum i-ai spune că trebuie să citească o istorie a closetelor de-a lungul secolelor pentru a şti să le folosească. O inepție! În realitate gramatica, spune Paloma la cei doisprezece ani şi jumătate ai ei, înseamnă a avea acces la eleganța şi la frumusețea limbii, a şti să construieşti o frază frumoasă şi să recunoşti una, gramatica înseamnă să desfaci limba, să o examinezi exact aşa cum este ea, gol-goluță, a-i vedea miezul format din substantive şi verbe. Iar când ştii asta, când le ai pe acestea, substantivele şi verbele, ai deja esența oricărui enunț!

Muriel Barbery a scris această poveste într-un stil adeseori caustic, avangardist şi amuzant deopotrivă ; un roman baroc prin minuțiozitatea şi extravaganța descrierii. Am putea spune că Eleganța Ariciului este o istorie despre revalorizarea portăresei şi a instituției acesteia, dar aşa am spune în realitate foarte puțin. Povestea noastră este despre mult mai mult, ea vorbeşte despre eleganța ceaiului şi a muzicii, despre unicitatea cea întotdeauna fragilă în raport cu multiplicitatea sterilă, de serie, sau despre puterea literaturii de a face viața suportabilă, mai ales atunci când ai atins punctul acela critic al decăderii, punctul de la care nu mai poți vreodată reveni.