Într-o lume în care atât exerciţiul lecturii ci şi arta cinematografică devin tot mai superficiale sub asaltul noilor forme de comunicare, orice formă de manifestare a actului artistic profund, nu întâmplător asociat cu geniul creator al generaţiilor trecute de artişti, când metoda şi aplecarea asupra acestuia erau cu totul altele, devine, bineînţeles, o gură de aer proaspăt pentru toţi cei interesaţi de acest fenomen. Este şi cazul jurnalului de creaţie Sculptând în timp, de Andrei Tarkovski, un document inestimabil care nu doar că aruncă lumină asupra gândirii artistului, ci şi dezvăluie publicului român – mare iubitor al acestui artist de excepţie – amănunte inedite despre opere cinematografice cunoscute (semnate sau nu de marele Andrei Tarkovski), care îl fac părtaş pe cititor unor momente cruciale pentru soarta acestor opere, altminteri de nebănuit judecând numai după rezultatul finit.

În continuare vă invităm să redescoperiţi cinci dintre ele, bineînţeles, prin prisma câtorva însemnări ale autorului în jurnalul său de creaţie:

Solaris: „La vremea aceea, din păcate, cu Donatas Banionis (rolul principal din Solaris) nu am reuşit să ajungem la o înţelegere. El aparţine acelei categorii de actori-analişti care nu pot lucra dacă nu înţeleg de ce şi pentru ce. El nu este capabil să joace nimic spontan şi din interior. El trebuie mai întâi să îşi construiască rolul logic: pentru asta trebuie să ştie cum se leagă bucăţile, cum lucrează alţi actori de lângă el şi nu numai în scenele în care apare, ci în tot filmul în general şi astfel încearcă să se substituie regizorului. […] Şi totuşi, rolul lui Kelvin i-aieşit foarte bine lui Banionis şi eu îi sunt recunoscător sorţii că l-a jucat el.”

Oglinda: „După ce a citit scenariul la Oglinda, Iusov a refuzat să filmeze. Şi-a motivat refuzul prin faptul că îi repugnă din punct de vedere etic sinceritatea mea autobiografică, îl tulbură şi agasează intonaţia prea sinceră şi prea lirică a întregii poveşti, dorinţa autorului de a vorbi numai despre el însuşi (apropo de reacţia la Oglinda a colegilor mei). […] Ce-i drept, mai târziu, când filmul fusese deja filmat de un alt operator, Gheorghi Rerberg, el mi s-a confesat într-un fel, spunându-mi: <<Cu părere de rău, trebuie să recunosc, Andrei, dar este cel mai bun film al tău.>>”

Călăuza: „Care este tema principală care ar trebui să se facă vizibilă în Călăuza? Este vorba, de fapt, despre tema demnităţii omului şi a omului care suferă din lipsa propriei demnităţi. Reamintesc că atunci când personajele filmului pornesc înspre Zonă, scopul călătoriei lor este o cameră în care se zicea că se îndeplinesc cele mai ascunse dorinţe. […] Când îşi ating scopul, după ce au trăit, au gândit şi au judecat multe, eroii noştri nu se hotărăsc să iasă din camera în care au intrat, riscându-şi viaţa. S-au ridicat până la ideea că sunt imperfecţi, cu toată profunzimea tragică a conştientizării acestei idei.”

Ruşinea (Ingmar Bergman): „În acest film nu există practic nici măcar o bucăţică de actorie unde interpretul să fi trădat conceptul regizoral, adică să joace ideea personajului, atitudinea sa faţă de el, să fi judecat din punctul său de vedere ideea generală. Actorul este complet ascuns dincolo de viaţa vie a personajelor, dizolvat în ea. Eroii filmului sunt striviţi de situaţii, supuşi lor şi se comportă în consecinţă, fără să încerce să ne arate nici ideea, nici atitudinea lor faţă de ceea ce se întâmplă, nici concluzia a ceea ce s-a întâmplat.”

Andrei Rubliov: „Acest film trebuia să vorbească despre cum sentimentul popular al fraternităţii, în epoca sălbaticelor lupte pentru putere şi a jugului tătar, a dat naştere genialei Sfinte Treimi. Adică idealul fraternităţii, al iubirii şi al sfinţeniei liniştite. Aceasta a fost ideea de bază în concepţia artistică şi ideatică a scenariului. […] Cât despre perspectiva istorică a filmului, am vrut să-l fac ca şi cum am fi povestit despre un contemporan al nostru. Şi pentru asta a trebuit să privim evenimentele şi personajele istorice din izvoarele culturii materiale nu ca pe un pretext pentru viitoare monumente, ci ca pe ceva viu, care respiră, chiar ca pe ceva obişnuit.”