Cercul este acum complet! Cercul de piatră vol. 2 vă aşteaptă în librării şi pe site.

Jamie Fraser a supraviețuit în chip miraculos. Când descoperă minunea, Claire Randall vrea să i se alăture. Trebuie să atingă iar pietrele de pe Craigh na Dun pentru a ajunge la Edinburgh, în anul 1766. Cei doi nu-și doresc decât să trăiască o viață liniștită. Dar nepotul lui Jamie e răpit de pirați, ceea ce declanșează o urmărire în care pericolele se țin lanț.

Cartea va ajunge foarte curând la cei care au dat precomandă, dar până atunci, vă invitam să citiţi un fragment din acest nou volum care continuă aventurile lui Claire.

Călătoria călare de la Arbroath până la Lallybroch a durat patru zile şi abia dacă am discutat în tot acest timp. Atât Ian cel Tânăr, cât şi Jamie au fost cufundaţi în gânduri, probabil din motive diferite. Cât despre mine, mi-am pus întrebări nu doar în legătură cu trecutul nostru recent, ci şi cu viitorul imediat.

Ian sigur îi vorbise lui Jenny despre mine. Cum va interpreta ea apariţia mea?

Jenny Murray îmi fusese aproape ca o soră şi de departe cea mai apropiată prietenă pe care o avusesem vreodată. Din cauza circumstanţelor, în ultimii cincisprezece ani, cei mai mulţi dintre prietenii mei fuseseră bărbaţi; nu existau alte doctoriţe, iar deosebirea firească dintre asistente şi medici mă împiedicase să am relaţii mai apropiate cu alte femei care lucrau la spital. Cât despre femeile din cercul de cunoştinţe al lui Frank, secretarele de catedră şi soţiile profesorilor…

Însă, mai presus de toate, ştiam că, dintre toţi oamenii din lume, Jenny era cea care îl iubea pe Jamie la fel de mult – dacă nu chiar mai mult – decât mine. Abia aşteptam să o revăd, dar nu puteam să nu mă întreb cum va primi povestea despre fuga mea în Franţa şi faptul că îl părăsisem pe fratele ei.

Caii trebuiau să meargă în şir indian pe drumeagul îngust. Murgul meu a încetinit supus când bidiviul mai deschis la culoare al lui Jamie s-a oprit, apoi s-a întors când el l-a îndemnat spre un luminiş pe jumătate ascuns de crengile lăsate ale unui arin.

O stâncă cenuşie se înălţa la marginea luminişului, cu crăpăturile, proeminenţele şi marginile atât de năpădite de muşchi şi de licheni, încât arăta ca faţa unui om foarte bătrân, plină de păr, pistrui şi negi. Cu un suspin de uşurare, Ian cel Tânăr s-a lăsat să alunece din şa; călărisem încă din zori.

– Of! s-a văicărit el, masându-şi cu sinceritate şalele. Am amorţit.

– Şi eu, am spus, imitându-l. Cred că e mai bine aşa decât să faci iritaţii de la şa.

Neobişnuiţi să parcurgem călare distanţe atât de mari, şi eu, şi Ian cel Tânăr suferiserăm foarte mult în cursul primelor două zile de călătorie; de fapt, în prima seară mă simţisem prea înţepenită ca să cobor din şa fără ajutor, astfel că a trebuit să fiu ridicată ruşinos de pe cal şi dusă în braţe de Jamie până în han, ceea ce l-a amuzat.

– Cum de reuşeşte unchiul Jamie? m-a întrebat Ian. Cred că fundul lui e făcut din piele tăbăcită.

– Nici nu merită să-l priveşti, i-am răspuns cu un aer absent. Dar unde-a dispărut?

Murgul, deja împiedicat, păştea sub un stejar dintr-o latură a luminişului, dar nu se vedea nici urmă de Jamie.

Eu şi Ian cel Tânăr ne-am uitat nedumeriţi unul la celălalt; eu am ridicat din umeri şi m-am dus spre partea din faţă a falezei, unde un firicel de apă curgea în josul stâncilor. Mi-am aşezat mâinile căuş sub el şi, în ciuda aerului de toamnă care făcea ca obrajii să mi se înroşească şi nasul să-mi amorţească, am băut recunoscătoare lichidul rece, care mi-a alunecat pe gâtlejul uscat.

Acel luminiş din vale, invizibil de pe drum, era caracteristic pentru mai toate peisajele din Highlands, m-am gândit eu. Înşelător de pustii şi aspre, piscurile şi landa erau încărcate de secrete. Dacă nu ştiai încotro mergi, puteai trece la câţiva centimetri de o căprioară, de o potârniche sau de un om ascuns, fără să-ţi dai seama. Nici nu era de mirare că foarte mulţi oameni care se ascunseseră în landă după Bătălia de la Culloden reuşiseră să scape cu viaţă, pentru că ştiinţa lor în materie de ascunzişuri îi făcuse invizibili pentru ochii orbi şi picioarele nesigure ale englezilor care îi urmăriseră.

După ce mi-am potolit setea, m-am întors şi a fost cât pe ce să mă ciocnesc de Jamie, care parcă ar fi ţâşnit din pământ. Tocmai îşi vâra cutia cu iască înapoi în buzunarul hainei, dar mirosul delicat de fum zăbovea pe haina lui. A lăsat să cadă pe iarbă un băţ ars şi l-a strivit bine sub talpă.

– De unde ai răsărit? l-am întrebat, clipind mirată de apariţia lui bruscă. Şi unde ai fost?

– Ştiam o mică peşteră pe aici, mi-a explicat el, arătând cu degetul în spatele lui. Voiam doar să văd dacă a mai intrat cineva acolo.

– Şi a intrat?

Uitându-mă mai atent, am reuşit să văd marginea unui afloriment care acoperea intrarea în peşteră. Confundându-se cu alte crăpături adânci ale stâncii, nu era vizibilă decât dacă o căutai dinadins.

– Da, a spus el şi a ridicat uşor din sprâncene, nu de îngrijorare, ci ca şi cum s-ar fi gândit la ceva. Am găsit cărbune amestecat cu pământ; cineva a făcut focul acolo.

– Şi cine crezi că a fost? l-am întrebat.

Mi-am vârât capul prin intrarea în peşteră, dar nu am văzut decât o dâră îngustă de întuneric, o crestătură pe faţa muntelui. Nu arăta nicidecum ispititoare.

M-am întrebat dacă vreunul dintre cei cu care avusese legături impuse de contrabandă se ţinuse după el tocmai până la Lallybroch. Îl îngrijora ideea că era urmărit sau că va fi prins într-o ambuscadă? Fără să vreau, am privit peste umăr, dar nu am văzut decât arini şi frunze uscate foşnind în adierea tomnatică.

– Nu ştiu, a spus el cu gândul parcă în altă parte. Vreun vânător, probabil; am găsit acolo şi nişte oase de potârniche împrăştiate.

Jamie nu arăta preocupat de identitatea persoanei necunoscute care pătrunsese în peşteră, aşa că m-am liniştit, iar senzaţia de siguranţă oferită de Highlands m-a învăluit din nou. Atât Edinburghul, cât şi golful contrabandiştilor păreau foarte îndepărtate.

Fascinat de descoperirea peşterii ascunse, Ian cel Tânăr dispăruse prin intrarea îngustă. Apoi a reapărut, îndepărtându-şi pânze de păianjeni din păr.

– Unchiule, asta seamănă cu Cuşca lui Cluny? a întrebat el, cu ochi scânteietori.

– Nu e atât de mare, Ian, i-a răspuns Jamie zâmbind. Sărmanul Cluny abia dacă s-ar fi putut strecura prin intrarea asta; era un bărbat masiv, aproape de două ori mai mare decât mine.

Gânditor, şi-a atins pieptul cămăşii, de pe care se desprinsese un nasture când intrase cu greu prin gura îngustă a peşterii.

– Ce e Cuşca lui Cluny? am întrebat, scuturându-mi mâinile de ultimele picături de apă şi vârându-le la subraţ ca să se usuce.

– A, e vorba de Cluny MacPherson, mi-a răspuns Jamie.

S-a aplecat şi s-a stropit cu apă pe faţă. Ridicându-şi capul, a clipit ca să alunge picăturile sclipitoare din gene şi mi-a zâmbit.

– Un om foarte ingenios, acel Cluny. Englezii i-au incendiat casa şi i-au distrus-o din temelii, dar el a scăpat. Şi-a înjghebat un mic adăpost într-o peşteră din apropiere şi a mascat intrarea în ea cu crengi de salcie împletite şi lipite cu lut. Oamenii spuneau că puteai sta la un metru de intrare şi nu aveai cum să-ţi dai seama că peştera era acolo, dacă nu simţeai mirosul fumului de la pipa lui Cluny.

– Şi prinţul Charles a stat acolo o vreme, când era căutat de englezi, m-a informat Ian cel Tânăr. Cluny l-a ţinut ascuns câteva zile. Ticăloşii de englezi au scotocit peste tot, dar nu l-au găsit pe Luminăţia Sa – şi nici pe Cluny! a încheiat el cu o satisfacţie deosebită.

– Ian, vino să te speli, i-a spus Jamie, cu un glas tăios care l-a făcut pe Ian cel Tânăr să clipească mirat. Doar n-o să-ţi revezi părinţii atât de murdar.

Ian a suspinat, dar, ascultător, a aplecat capul spre firicelul de apă şi, gâfâind şi înfiorându-se, s-a spălat pe faţă, care, sincer vorbind, nu era murdară, dar purta semnele unei călătorii atât de lungi.

M-am întors spre Jamie, care stătea în picioare şi, cu un aer absent, îşi urmărea nepotul cum îşi clătea faţa. M-am întrebat dacă se gândea la ceea ce promitea să fie o revedere dificilă cu cei de la Lallybroch sau la Edinburgh şi la rămăşiţele carbonizate ale tipografiei şi la bărbatul mort din subsolul bordelului? Ori gândurile lui mergeau şi mai departe, spre Charles Stuart şi vremurile răscoalei?

– Ce le povesteşti nepoatelor şi nepoţilor despre el? l-am întrebat calm, vocea mea amestecându-se cu pufnetele lui Ian. Despre Charles?

Privirea lui Jamie a devenit mai vie când s-a concentrat asupra mea; aşadar avusesem dreptate. În ochi i-a apărut o lumină mai caldă, iar zâmbetul schiţat a fost dovada că-i citisem cu succes gândurile, însă apoi atât căldura, cât şi zâmbetul au dispărut.

– Nu vorbesc niciodată despre el, mi-a răspuns la fel de încet, apoi s-a întors să plece după caii.