Fragment din „Povestiri din garaj” de Goran Mrakić

goran-mrakic—povestiri-din-garaj—c1 (2)

Povestiri din garaj de Goran Mrakić este un volum de proză scurtă, apărut în colecția n’autor de literatură română contemporană.

Un remix timișorean punk al vieții de dinainte și de după ’89.

Povestirile din garaj sunt tipice tranziției de tip balcanic, trăite în Timișoara înainte și după ’90: veri în care timpul se dilată, așa cum doar în vacanțele școlare o poate face, muzici interzise, trase pe casete, baruri locale, animate de legende de cartier, români, sârbi, șvabi și maghiari, Poli Timișoara, huligani, bătăi, ecouri ale primelor revolte care au declanșat Revoluția din decembrie ’89, afaceri stranii, crime, râuri de bere, scriitori și artiști de tot soiul, scene din viața de zi cu zi, întâmplări adolescentine și rememorări nostalgice. Toate desfășurate între betoane și Bega.

Goran Mrakić (n. 1979) s-a născut la Sânnicolau Mare. A publicat două volume de versuri, trei cărți de aforisme satirice și un volum de proză scurtă, Punk requiem. A primit premiul Uniunii Scriitorilor din Timișoara pentru debut, premiul „Vladimir Bulatovic VIB“ și premiul „Radoje Domanovic“. Scrierile sale au apărut în mai multe antologii de aforisme din Serbia, România, Bosnia, Spania, Liban și Italia. A tradus din limba română în limba sârbă (și viceversa) mai multe cărți. A lucrat timp de 15 ani ca redactor al ziarului de limba sârbă Naša reč. În prezent, ocupă funcția de director al Editurii Uniunii Sârbilor din România. Trăiește și lucrează la Timișoara.

Vezi aici booktrailer-ul cărții.

Fragment 


CABRON

 

Era, de departe, cel mai invidiat băiat din tot Iosefinul. Și cum să nu fie, când în jurul său roia întruna o cohortă de puicuțe isterizate, întrecându-se care să-i intre mai abitir în grații și care să-i cadă mai repede în așternut, dacă putem numi așa parcurile, closetele barurilor, garajele sau halele de concerte ale fabricilor dezafectate și diverselor case de cultură râncezite, pe unde ne imaginam, noi, bighidiii, că-și anesteziază și devorează victimele îmbătate de dorință și pasiune. Cât de triști și de deprimați ne simțeam cu toții, fără ca, evident, să ne împărtășim reciproc acest lucru, în serile în care învățam pentru teză sau vreo lucrare de control, gândindu-ne la libertatea nelimitată a haiducului urban ce nu dădea socoteală nimănui, în afara spiritului străzilor, de nepătruns și de neînțeles pentru noi.

Îl știam din primii ani de liceu, de prin 1993, când venea cu încă vreo doi–trei golănași să dea dume gagicilor de la Colegiul Bănățean. Avea pe atunci vreo 19–20 de ani, purta un maiou negru cu Sepultura, blugi rupți, băgați într-o pereche de bocanci, un lanț de argint cu medalion în formă de craniu în jurul gâtului, cercei de pirat în ambele urechi, ochelari de soare, o brățară neagră, cu ținte, și un tatuaj pe bicepsul mâinii stângi, în jurul căruia se adunau bunăciunile ca furnicile la miere. Sau cel puțin așa li se părea pe atunci fraierilor din a IX–a, care nu puteau spera nici în cele mai optimiste vise să fie băgați în seamă de fetele din clasele mai mari. Chiar și cele de vârsta lor salivau și oftau când îl vedeau pe celebrul Cabron, cum am aflat ulterior că i se spunea rebelului necunoscut. Din păcate, printre șoarecii de a IX–a mă număram și eu, care tocmai venisem la oraș dintr-o școală sătească, acolo unde asemenea apariții erau posibile doar în filmele americane.

Cabron, cu bricheta lui Zippo și cu nelipsitul pachet de Lucky Strike fără filtru, hălăduia ca un zburător al punk-ului prin vechile cartiere ale orașului, dominând prin atitudinea și înfățișarea sa întreaga epocă în care, în sfârșit, pionierii, pedagogii fostului sistem, gaborii perverși și dihaniile comunismului fuseseră puși, cel puțin aparent, cu botul pe labe. Numai noi, adolescenții cărora li se cerea imperativ să-și facă un rost în viață, nu aveam suficient curaj pentru a ne debarasa de balastul trecutului, așa că ne complăceam în rolul de infanterie de sacrificiu a tranziției spre un viitor nedefinit și blurat. Eram prea mici și prea speriați pentru a aparține unui prezent dominat de Cabron și gașca lui de găligani, scăpați din hățurile dulcege și călduțe ale conformismului, care ne împărțea în tabere de realiști și filologi, respectiv în subgrupe de bio–chimie, mate–fizică, istorie–științe sociale, limbi clasice etc.

În jurul lui, se creaseră deja o sumedenie de legende: ba că ar avea un tatuaj cu crucea întoarsă pe piept, ba că ar fi mers la celebrul concert Sepultura de la sârbi din 1991, unde s-a întreținut cu Max Cavalera, ba că fumează marijuana, despre care credeam că seamănă cu un trabuc mai fistichiu, ba că i-a bătut pe nu știu ce șmecheri din Șagului, ceea ce era o adevărată senzație, având în vedere că punk–rockerii nu prea făceau față băieților chilugi de cartier, golani și bătăuși ce băgau multă lume în sperieți, ba că vrea să-și facă o trupă care va sparge totul… Se zvonea chiar că i-ar fi tras-o și profesoarei noastre de matematică, o brunetă înțepată și tapată, care se îmbrăca la fel ca Margaret Thatcher, dar ale cărei pulpe, pantofi cu toc, ciorapi de nailon, fuste, țâțe și sutiene ni se derulau în minte ca un diafilm, în timp ce spărgeam vânturi și valuri de țărmurile vanelor de fontă, învăluite în aburi. Pitiți și temători, onaniști metempsihotici, ca niște ciocane de cizmărie din carne și oase, ascunși într-un cuibar de beton al neoceaușismului.

Doar să mergi la un chef la care venea și Cabron era un eveniment în sine, demn de povestit și răspovestit prietenilor. Mulți inventau întâmplări cu el sau făceau din țânțar armăsar, interpretând un simpl salut, aruncat în grabă, cu o strânsă prietenie, sau poștirea în grabă a unei beri cu împărtășania întru underground. Orice casete ai fi avut la tine, el mereu apărea cu ceva mai șmecher și toată lumea se entuziasma de ce-i plăcea lui. Dacă tu făceai rost de ultimul album Ramones, toți aveau chef să asculte Angelic Upstarts, doar pentru că el adusese caseta; dacă veneai apoi cu Buzzcocks, pe care el se lăudase că i-a văzut live, toți săreau pe The Damned și The Adicts; când încercai să pari la rândul tău cool propunând Smash it up, lui Cabron i se făcea dor de Kreator sau Slayer și toți treceau pe thrash metal; dacă ai fi venit cu ideea să se asculte disco din anii ‘80, toți ar fi râs și te-ar fi considerat țăran, dar când el dansa, chipurile la mișto, pe Bonnie Tyler sau Ricchi e Poveri, toată lumea îi ținea isonul, distrându-se la maximum. El trăia rock’n’roll-ul și nu se închina niciunui sfânt efemer al metafizicii sunetelor. Râdea și făcea mișto de tinerii hippioți care îl divinizau pe Lennon, de adolescentele care își excitau depresiile alb–negre pe ritmurile decadenței morisoniene sau își târau ghetele noroioase prin grunge-ul isteric ce răzbătea din periferiile îndepărtatului Seattle până în nevoiașele habitate cubiste ale Europei de Est.

Câte beri poate să bea Cabron, câte tatuaje noi și-a făcut, câte femei a futut, câte droguri a încercat, la câte concerte a fost – erau toate, uneori, problemele dezbătute cât de poate de serios la mesele bighidiilor care veneau să joace poker și biliard la Flora, Lira, Sinaia. Toate lumea îl invidia și îl ura în secret, dar oricine ar fi fost extrem de mândru și și-ar fi schimbat deîndată dispoziția dacă marele Cabron ar fi binevoit să-l bage măcar pentru o clipă în seamă sau să-l invite la un chef, la o băută, la un concert.

Anii de liceu au trecut ca un refren hârșâit de casetă derulată cu creionul chimic, unii dintre bătrânii diriginți s-au mutat în școlile subterane din Lipovei sau de pe Rusu Șirianu, profesoara de matematică a devenit o cotoroanță de nerecunoscut, multe dintre fostele glorii feminine ale anilor ‘90, care ne jucau pe degete și ne tulburau gândurile adolescentine, și-au dublat greutatea, și-au pus gecile de piele pe umerașe și tinerețea în niște insectare prăfuite, iar visele tuturor celor de atunci, pline de polen și clorofilă primăvăratică, zac acum încolăcite, asemenea unor batracieni ai resemnării, în borcanele cu formol ce palpită mecanic în spatele tâmplelor grizonate.

Cabron a fost uitat și el, ca orice oră tensionată de chimie, când te rugai – unui Dumnezeu pe care în rest îl negai – să nu fii ascultat, ca orice țigară fumată în grabă înainte primei ore, sub foișorul de lângă sala de sport, ca orice pauză plină de incertitudini, în care amânai pentru a omiecincisutecincizecea oară să mergi să vorbești cu blonda din a X–a F, de la etajul al II–lea, ca orice senzație de rară euforie care te cuprindea la vreun concert savurat de parcă ar fi fost ultimul de pe această lume.

Еu și cel din 1993 suntem doi străini care ne-am recunoaște cu greu pe stradă. Am vrea, poate, să bem o bere, să ne mirosim ca doi lupi, dar ne temem de ceea ce am fost și de ceea ce am devenit între timp – niște pocăiți social, acei băieți cuminți de pe vremuri, care se fereau de oamenii de genul lui Cabron ca de un vis urât ce le tulbură siesta, confortul și curgerea liniară a fluviului vieții spre prăpastia inexorabilă a apatiei.

Mi-am dorit mereu să fiu altul. Nu neapărat mai bun, ci mai ofensiv, mai răspicat, mai nebun, mai liber, mai dedicat unei cauze pierdute, ca o partidă de poker mecanic, ca un joc decisiv al Politehnicii Timișoara. Să fiu mai sălbatic, mai neînduplecat. Mai eu sau mai Cabron?

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.