Fragment exclusiv: Soția de la etaj, de Rachel Hawkins

Jane are un trecut problematic, dar când îl întâlnește pe Eddie și acesta îi propune să fie partenera lui și să ducă o viață de vis alături de el, destinul pare că o duce, în sfârșit, pe un făgaș mai bun.

Însă și Eddie trăiește sub umbra morții fostei sale soții, Bea, o umbră care se va întinde, ca un tentacul și asupra lui Jane pe măsură ce încearcă să se acomodeze la noua ei casă.

Descoperiți în romanul Soția de la etaj un triunghi amoros bolnăvicios, o anti-eroină convingătoare și o soție care… nu vrea să rămână moartă.

Fragment în avanpremieră

Lângă mine, Eddie oftează și își întinde picioarele cât sunt de lungi.

Arată foarte bine în seara asta. Îmi amintesc că era cam neîngrijit când l‑am cunoscut și apreciez cât de mult s‑a cizelat în ultimele luni. Simt un fior mic de satisfacție. Eu am făcut asta, mă gândesc. L‑am făcut fericit. E așa numai datorită mie.

Și, curând, voi fi soția lui. Îmi vine în minte rochia de mireasă pe care am văzut‑o azi și voalul din vitrină pe care dorisem așa de mult să‑l așez pe cap.

— Cred că ar trebui să fugim în lume.

Nu conștientizez că vorbesc decât atunci când vorbele îmi ies pe gură, dar apoi îmi dau seama că nu vreau să le retrag. Eddie se oprește cu berea aproape de buze. Ia totuși o gură din ea, înghite și coboară brațul înainte de a mă privi ca să‑mi spună:

— Nu trebuie să facem nimic din ce nu vrei să facem.

— Eu… ideea e că n‑am o familie mare, îi explic. Și abia dacă știu pe cineva în Birmingham, iar pe cei pe care‑i cunosc, clar nu mi‑i doresc la nunta noastră.

Eddie zâmbește compătimitor, ridicând din sprâncene.

— Nici eu nu‑l vreau pe măgarul ăla de John la nunta noastră.

Se întinde spre mine, îmi ia mâna și degetul lui mare începe să deseneze cercuri în palma mea.

— Janie, doar un cuvânt din partea ta și mâine mergem la starea civilă și ne căsătorim. Sau mergem la lac. La naiba, plecăm în Tennessee, dacă vrei, și închiriem o cabană montană din aia grețos de romantică. Cred că au capele pentru nunți de tip drive‑through chiar și în Gatlinburg.

Zâmbesc, dar nu zic nimic, ignorând golurile bizare din stomac, pe care le simt la ideea de a mă mărita cu un bărbat ca Eddie, dar de a avea o nuntă cum numai fetele ca mine primesc. Ieftină, rapidă, kitsch. Când i‑am sugerat să fugim în lume, mi‑am imaginat jurăminte rostite pe o plajă cu nisip alb, o noapte a nunții intimă, într‑un pat mare, cu o plasă fină împotriva țânțarilor. Nu m‑am gândit să oprim lângă o fereastră de parcă am cumpăra niște  cartofi prăjiți, pentru ca mai apoi să ne ducem la un motel cu parcare gratuită și reclamă luminată cu neon.

Totuși, știu în mod cert că nu mă pot mărita aici. Nu am cum să merg, purtând o rochie splendidă, pe culoarul dintre bănci, într‑o biserică mare, și să le văd pe de‑alde Caroline și Campbell, prietenele lui Bea, comparându‑mă cu ea.

Duc în casă sticlele goale de bere. Când trag ușa glisantă, aud un sunet undeva, deasupra mea. Încremenesc în prag, cu atenția îndreptată spre tavan, așteptând.

Un duduit înfundat, apoi încă unul și încă unul.

Închid ușa după mine și arunc o privire în spate, spre Eddie. Încă stă pe scaun, cu mâinile la ceafă acum, cu fața spre cerul întunecat. Mai fac câțiva pași mici.

Sunetele sunt ritmice acum, un buf buf buf constant, ca bătaia unei inimi.

Mă gândesc la povestea pe care ne‑au pus s‑o citim în timpul gimnaziului, cea cu bărbatul îngropat sub podea, în care criminalul credea că încă poate auzi inima bătrânului și, pentru o clipă îngrozitoare, creierul meu o invocă pe Bea.

Apoi, sunetul se oprește.

Stau așa, practic ținându‑mi respirația, iar sticla de bere goală îmi atârnă între degete, în timp ce eu aștept.

Trei ciocănituri puternice în ușa principală mă sperie în asemenea hal, că scap una dintre sticle și aceasta se sparge pe podea. Scot un sunet ciudat, ceva între un țipăt și un geamăt. Sunetul vine de la ușa casei, nu de sus. Cineva bate la ușă.

— Jane?

Îl văd pe Eddie prin ușa glisantă transparentă. M‑a strigat fără nicio bănuială, peste umăr, abia întorcându‑și capul spre mine. Mă încrunt, uitându‑mă la ceafa lui și la părul ciufulit și perfect.

— Nu‑i nimic, îi strig. E cineva la ușă.

Urmează un alt ciocănit exact când ajung în vestibul și, când deschid, dau cu ochii de o femeie. Poartă pantaloni și cămașă albastră, iar la centură are prinsă o insignă. E polițistă.

Inima îmi bate atât de tare, încât am senzația că observă și ea. Duc mâna la baza gâtului, brusc extrem de recunoscătoare că am inelul cu smarald și cu diamante pe deget, ca să îi transmit că nu sunt o oarecare.

Îmi zic în sinea mea că nu am niciun motiv să mă tem. Femeia care stă pe verandă nu o vede în mine pe fata care am fost și nu știe ce lucruri am făcut. Nu mă privește bănuitor, nu are nici ochii mijiți, nici buzele strânse. Vede doar o femeie care aparține acestei case, o femeie care poartă Ann Taylor și bijuterii reale, o femeie al cărei păr blond spălăcit nu e prins într‑o coadă nepieptănată, o femeie care e machiată cu produse scumpe, ce o fac să pară că nu e machiată deloc.

Asta vede ea – pe viitoarea doamnă Jane Rochester. Însă corpul meu pare să nu înțeleagă ideea. Inima îmi bubuie în piept, stomacul mi se întoarce pe dos, genunchii mi se înmoaie.

— Bună seara !

Îmi zâmbește și‑mi întinde mâna.

— Sunt detectiv Laurent, iertați‑mă că v‑am întrerupt cina.

Are palma caldă și cu bătături. I‑o scutur, dar mâna mea stângă rămâne lipită de baza gâtului.

— Nu eram la masă.

Mă gândesc la Emily și la Campbell. La felul în care s‑ar purta cu un detectiv apărut în pragul lor, într‑o seară de primăvară.

— S‑a întâmplat ceva? întreb, încruntându‑mă îngrijorată, dar și confuză.

Un ofițer de poliție care ar veni acasă la ele le‑ar provoca o oarecare confuzie, în definitiv. Nu din motive personale, fiindcă, bineînțeles, ele nu ar fi greșit cu nimic. În Thornfield Estates, nimeni nu se teme de poliție. Poliția e de încredere și întotdeauna de partea ta.

Laurent se încruntă și, de‑o parte și de alta a buzelor, i se formează două cute adânci, ca niște paranteze. E mai bătrână decât am crezut inițial și acum văd și firele de păr alb printre cele negre.

— Domnul Rochester e acasă? mă întreabă.

Gura mi se usucă. Gata, s‑a întâmplat. John a sunat pe cineva, ei știu, de aceea mi‑am amintit de Phoenix mai devreme, pentru că am simțit cumva că vor veni după mine, că totul s‑a terminat și…

— Doamnă detectiv Laurent!

Eddie e în spatele meu. Îmi înconjoară talia cu brațul, lăsându‑și palma grea pe șoldul meu. Atingerea lui mă face să mă simt mai bine și urăsc puțin treaba asta. N‑am fost niciodată genul care se ascunde după  un bărbat, dar trebuie să recunosc că e plăcut să‑l am lângă mine când ochii femeii coboară spre Rolexul lui Eddie și după aceea, spre picioarele lui desculțe pe marmura holului.

— Mă bucur să vă văd din nou, adaugă el zâmbind.

Clipesc des și ridic privirea spre el. Eddie e nervos.

O fi trupul lui relaxat, așa cum stă lipit de mine, dar știu că Eddie nu se poartă așa. Nu face pe șarmantul dacă n‑are motiv. Când mă uit la gâtul lui bronzat, încadrat de verdele‑aprins al cămășii, îi zăresc pulsul rapid care bate într‑o venă.

Femeia îi zâmbește, dar e un gest mai degrabă reflex, de complezență, decât o expresie sinceră.

— Am mai avea câteva întrebări, dacă nu vă supărați, zice ea. Despre soția dumneavoastră.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.