Editura Nemira continuă seria Tera XXI de Adrian Mihălțianu și lansează Apusul, continuarea bestseller-ului Epoca Inocenței.

Nimic nu prevedea furtuna din primăvara lui 2058. Naniții învinseseră cele mai crunte boli, omenirea ajunsese pe Marte, iar tumultul terorist de la începutul secolului fusese dat uitării.

Cei mai puternici oameni de pe planetă, membrii Societății, încep să se teamă de mecanismele pe care ei înșiși le-au pus în mișcare: orașele circulare, IA-uri cu puterea a zeci de milioane de creiere umane, o rețea secretă de tineri cu abilități telepatice și, mai ales, diferențele ideologice despre cum să facă lumea mai bună înainte de contactul cu o civilizație extraterestră.

Semnele sfârșitului existau. Dar furtuna i-a prins pe toți, buni sau răi, oameni sau ciborgi, bătrâni sau tineri.

Cine va mai rămâne după Ziua Judecății?

„Adrian Mihălțianu ne propune un viitor apropiat sumbru, dar plauzibil, în care nanotehnologiile, implanturile mentale și inteligențele artificiale pun în pericol însăși ideea de OMENIRE. O poveste captivantă și surprinzătoare, care duce mai departe întâmplările din Epoca Inocenței.“ (Andrei Crivăț)

 

---

Fragment în avanpremieră

 

Blasphemous Rumors

New York, vineri, 10 mai 2058, 14:30 PM UTC

 

La ora 9:30 dimineața, ora New Yorkului, Ashar Ibrahim era al șaselea la coadă la punctul de control. Și devenea din ce în ce mai nervos.

„Fii calm, Ashar, ține-ți firea. Se vor uita doar la tine ca la o maimuță pentru simplul fapt că ești musulman, apoi o să încerce să te scoată din sărite în orice fel. Calmează-te.“

În fața sa, prima la coadă, o fată roșcată și îmbujorată venită din Anglia tocmai trecuse de detectoarele de ADN, apoi prin detectoarele de intenție, privind fix către cele cinci întrebări aleatorii care îi fuseseră afișate în fața ochilor. Răspunsese rapid cu „Da“ sau „Nu“, cu dezinvoltura cuiva care n-avea nimic de ascuns. Camerele video de deasupra îi analizau fiecare reacție a feței și încercau să detecteze orice intenție nepotrivită – de unde și numele detectoarelor care fuseseră instalate cu opt ani în urmă.

Englezoaica trecu și de acestea fără probleme, își recuperă pașaportul și zâmbi, ieșind în sfârșit din zona punctului de control și intrând în aeroport. Avionul lor aterizase cu treizeci de minute în urmă, dar tot erau nevoiți să suporte calvarul ăsta impus de noua interpretare a Actului Intenției din 2044 – toți indivizii care intrau în Statele Unite ale Americii erau verificați pentru a li se detecta eventualele gânduri teroriste. Cel puțin nu aterizase în Republica Autonomă Texas, acolo unde musulmanii puteau doar tranzita, sub pază militară, zona aeroportului, intrarea fiindu-le cu desăvârșire interzisă.

Ashar știa, așadar, că va fi o țintă specială. Era musulman, cetățean american prin naștere, fiu al unei familii saudite bogate care se mutase în Florida la finalul anilor ’30, și tocmai venea din Albania, centrul european al terorismului islamic. Nu conta că lucrase acolo împreună cu Habitat for Humanity, clădind case pentru cei săraci, sau că era un student eminent al New York Institute of Technology. Ceea ce conta la punctul de control era statutul său de musulman născut într-o familie saudită care ar fi putut finanța terorismul, urându-și țara în care se născuse și dorind să o distrugă.

„Calmează-te, Ashar! Gândește pozitiv, fii pozitiv, da, așa, hai, zâmbește, idiotule, zâmbește și rămâi calm – o să te lase să intri înapoi în țară…“

Ashar trebuia neapărat să se calmeze și să nu lase semnele neliniștii sale să se vadă. Dacă-și lăsa gândurile să o ia razna, putea deveni suspect, iar din acel moment lucrurile luau o întorsătură urâtă, așa cum se întâmplase la plecare cu un tip care nu reușise să-i convingă pe agenți că nu era terorist, din cauză că se grăbise prea tare prin mulțime până la detectoare, iar apoi răspunsese nervos la câteva dintre întrebările stupide care-i fuseseră afișate în față. Tipul făcuse o criză de panică acolo, agenții îl puseseră rapid la pământ cu tazerele, apoi îl electrocutaseră până la moarte. Presiunea mintală era uriașă.

Acum era al doilea la rând. Tipul bărbos din fața lui tocmai trecuse fără probleme de detectoarele de metal și intra în detectoarele de intenție. Trei întrebări se afișară în fața ochilor săi, iar Ashar îi auzi răspunsurile, chiar dacă nu putea vedea ce era scris pe ecranul din fața bărbosului.

„Da, nu, Daaa“.

Ultimul răspuns fu puțin prea lung și nu era cel așteptat de agenți. Se auzi o alarmă, iar doi agenți reacționară, bărbosul fiind luat pe sus și tras politicos, dar ferm, spre dreapta, unde fu supus unui control corporal riguros, apoi invitat să intre într-o cameră de „interviuri“.

Interogatoriile puteau dura câteva ore dacă agenții nu erau convinși că individul din fața lor avea intenții pașnice, chiar și dacă acesta era cetățean american. De fapt, totul era decis de sistemele automate de control, care începeau o căutare amănunțită prin tot istoricul online al suspectului.

Nu-ți doreai să fii acolo, cu agenți care luau la puricat tot trecutul tău, opiniile tale politice, postările tale pe bloguri sau în rubricile de comentarii, chiar și chaturile vechi de cinci ani, de mult uitate. Iar dacă tot nu erau convinși, agenții aveau dreptul să descarce tot ce înregistrasei automat în Mint în ultimii ani, totul fiind arhivat și accesat printr-un simplu mandat obținut în două secunde.

A te justifica în fața agenților că nu ești un terorist era umilitor și te putea seca de energie, iar Ashar era perfect conștient de asta. Însă ce-l speria cel mai tare era că nu reușise să treacă testul atunci când plecase în Europa și că fusese forțat la o astfel de examinare amănunțită a vieții și motivațiilor lui, înainte de a fi lăsat, în sfârșit, să iasă din țară. Acum, că revenise, avea toate motivele să se teamă – nu mai voia să treacă din nou prin așa ceva.

Privea cu strângere de inimă scena din fața lui, când fu invitat să treacă la rândul său printre detectoare. Agenta care i se adresase era o fată brunetă care zâmbea politicos, iar el îi remarcă ochii negri și frumoși, dar fără acel licăr specific tinereții – era, la urma urmei, un job obositor și stresant să filtrezi potențialii teroriști de marea masă a cetățenilor cu gânduri pure…

Îi zâmbi și el și făcu un pas înainte.

„Acum e acum…“

Detectorul de metale bipăi zgomotos, zâmbetul fetei dispăru, iar el fu nevoit să se întoarcă și să-și dezlipească extensiile mintale de pe tâmple, sub privirile dezaprobatoare ale celorlalți care stăteau la coadă. Îi arătă agentei și tâmpla stângă – semnul că avea implanturi mintale din naștere, care uneori dădeau semnale false. Apoi încercă să-și calmeze respirația și trecu din nou prin detectorul de metale, de data asta fără probleme. Urma detectorul de intenție.

– Priviți drept în față la panoul de mai jos și răspundeți cu da sau nu, vă rog. Și fiți extrem de sincer, altfel va trebui să trecem prin sesiunea de interviuri, iar asta ar putea dura, să știți, îi spuse fata, privind apoi spre cabinele de interviuri deja pline cu potențiali suspecți.

Bruneta nu avea cu mult peste douăzeci de ani și ar fi putut câștiga cu ușurință un concurs de miss. Erau cam de o vârstă, așa că el îi zâmbi din nou, dând din cap a mulțumire, însă ochii ei erau acum sticloși și fermi, privind insistent spre detectorul de intenție. Nu avea timp de pierdut cu amabilități.

– Ești musulman?

– Da.

– Ești homosexual?

– Nu.

– Ești căsătorit?

– Nu.

– Vrei să ucizi americani?

– Nu.

– Îi ești loial Statelor Unite ale Americii?

– Da.

Ashar simțise un mic val de nervi la a doua întrebare, fiind enervat că Guvernul putea întreba așa ceva, dar știa că nu era vorba decât de o întrebare de control, pentru a-i calibra emoțiile, știind susceptibilitățile musulmanilor pentru gay. Toate întrebările erau selectate de un program software care ținea cont de etnia lui, de religie, de toate activitățile lui online, precum și de felul în care alții din rețeaua sa socială interacționau cu el.

Trecură două secunde cât două secole, lumina verde întârziind să se aprindă.

Deodată, se aprinse, iar el primi acces înapoi în țară – trecuse de toate întrebările și acum era liber să plece. Îi zâmbi din nou agentei care deja își întorcea capul spre următorul de la coadă, își preluă bagajul, se uită o ultimă dată spre bărbosul interogat în cabina de sticlă și se grăbi apoi spre ieșirea din punctul de control, traversând uriașa clădire a aeroportului.

Afară aerul era umed și rece, abia domolit de un vânt puternic venit dinspre ocean. Încercă să-și aducă aminte când mai fusese atât de frig în luna mai. În copilăria lui, mai era luna în care venea vara aia fierbinte și aridă, nu ca în ultimii doi ani, în care furtunile de zăpadă și uraganele care le urmaseră aproape imediat devastaseră Coasta de Est. Din fericire, putea simți că iarna va face în curând loc primăverii, iar briza dinspre ocean era doar primul semn.

„Încălzire globală pe dracu’!“ gândi el, în timp ce chemă un taxi prin intermediul Mintului. Câteva momente mai târziu veni unul, așa că se sui și îi spuse mașinii să meargă spre Manhattan, dar ocolind pe centura care urma linia coastei, fapt care-i permitea să admire imensele diguri de apărare a orașului – controversate atunci când fuseseră clădite, dar utile de cel puțin trei ori în ultimii zece ani, când apele aruncate spre oraș de uraganele tot mai mari, din noua categorie șase, fuseseră ținute la distanță.

Întinse pe zeci de kilometri și înalte de cinci metri, digurile permiteau porturilor de pe Coasta de Est să reziste în fața ridicării nivelului oceanului Atlantic cu jumătate de metru în ultimele trei decenii, fiind gândite să reziste și furtunilor extreme. Fuseseră o investiție care costase zeci de miliarde de dolari, dar care își recuperase deja banii prin evitarea unor pagube mult mai costisitoare. Din păcate, orizontul oceanului nu mai putea fi văzut, fiind barat de centura din beton armat, plină de eoliene, cu uriașe porți din loc în loc, pentru ecluzele care permiteau marilor nave să vină, totuși, spre porturi.

Ashar își dădu spătarul scaunului pe spate, să stea confortabil în timp ce taxiul își căuta singur drumul prin traficul de dimineață. Era fericit că ajunsese în sfârșit înapoi în New York, orașul adolescenței sale.

Deschise geamul pentru a se mai bucura de briză, cât timp drumul mergea paralel cu oceanul. Străzile erau pline de mașini mari, spre deosebire de Europa, unde buburuzele electrice erau la putere. Cu toate astea, traficul se mișca încontinuu, ajutat de faptul că toate mașinile erau autonome și se puteau înghesui foarte aproape unele de altele, curgând spre Manhattan ca un uriaș fluviu de sticlă și fibră de carbon. Nu putea vedea oceanul din cauza uriașelor diguri, dar îl putea simți.

Alesese să ocupe singur un taxi de patru locuri, fapt care-l costa enorm, însă, la urma urmei, abia se întorsese în America și trebuia să sărbătorească, relaxându-se în spațiul care i-ar fi dat pe spate pe europenii atât de obsedați de eficiență și ecologie. În definitiv, banii nu contau, moștenise o avere frumoasă. Iar acum, când prin geamul deschis îi intra aerul sensibil mai poluat al metropolei, se simțea acasă.

Ashar privi afară și se gândi la ultimul an petrecut în Europa – prietenii extraordinari pe care și-i făcuse în Albania, călătoriile la Marea Mediterană, dar mai presus de toate, cele șase luni petrecute în creierii munților Tomorri cu prietenul și mentorul său, Imamul Ali al-Albani, învățând despre viață, despre scopul său pe Pământ, despre îndreptarea lucrurilor din trecut…

Își simți extensiile mintale în buzunarul stâng al jachetei, așa că le scoase la lumină și chicoti, punându-le apoi deoparte, într-un săculeț special. Aceste mici plăcuțe metalice aduseseră atâtea omenirii în materie de putere de calcul (ale sale aveau împreună mai multă putere de calcul decât o sută de creiere umane), dar atât de puține în materie de spiritualitate…

Își dezactivă și Mintul care-l conecta permanent la Mindnet. Era atât de bine fără el! Acum putea în sfârșit să se concentreze la sunetele de afară, să guste vântul care pătrundea în mașină prin geamul deschis și să vadă lumea doar prin ochii săi, fără lentilele alea de contact blestemate, fără a mai avea zeci de informații suprapuse peste câmpul său vizual și fără a mai fi nevoit să partajeze cu alții ceea ce vedea, ceea ce gândea, ceea ce simțea…

Mentorul său Ali avusese dreptate atunci când îl rugase să și-l dezactiveze înainte de a face pelerinajul – trebuia să aibă o minte limpede și un suflet pur.

Taxiul ajunse în final la destinația sa din Manhattan: numărul 90 de pe West Street, la Memorialul 9/11, imensul parc aflat la baza Freedom Tower.

Era locul în care începuse totul, toată nebunia terorismului fără ostatici, toată nebunia invaziilor succesive ale nord-atlanticilor asupra musulmanilor și toate ororile războaielor civile care răvășiseră Orientul Mijlociu și Africa în ultimele cinci decenii. Un singur act de nebunie al unei bande de nebuni reușise să schimbe pentru totdeauna lumea, transformând democrații solide în regimuri cvasi totalitare, ridicând la putere despoți de tot felul și risipind orice iluzii că lumea secolului XXI va fi una a păcii și democrației.

Un loc pe care nu-l vizitase niciodată, chiar dacă trăise în New York vreo zece ani. Se uită în sus, printre coroanele încă fără frunze ale copacilor bătrâni de peste jumătate de secol și zări turnul care se înălța către cer.

Zgomotul traficului dispărea rapid, pe măsură ce înainta în parc, lăsând loc unei atmosfere liniștite – un adevărat memorial pentru cei uciși în urmă cu 57 de ani. Deși generația aceea se apropia de finalul vieții, evenimentele din acea zi fatidică încă își aruncau umbra asupra politicii internaționale.

Pentru Ashar, să se afle în sfârșit aici era sfârșitul unui ciclu, ceva ce trebuia pur și simplu să facă dacă voia să meargă mai departe.

Aerul era plin de aroma abia perceptibilă a celor 416 stejari care tocmai înfloriseră, iar el își întinse mâna și atinse scoarța unuia dintre ei. O mângâie ușor, trecându-și degetele peste imperfecțiuni și crăpături, bucurându-se de legătura cu acest arbore de trei ori mai bătrân decât el. Învățase să facă asta în munții Albaniei, acolo unde-și găsise în sfârșit pacea.

„Știu că ți-ai pierdut familia, Ashar, dar trebuie să trăiești pentru ei – iar dacă te vei dovedi a fi un bun musulman, te vei întâlni cu ei în Jennah, în Ziua Învierii. Ei au fost musulmani adevărați și vor fi în Paradis, Ashar. Ești și tu un musulman adevărat? Vei fi și tu acolo?“

Cuvintele Imamului Ali îi răsunau încă în minte și remarcă din nou că, după lunile petrecute la școala lui, toată mânia iscată de moartea părinților săi dispăruse. Voința lui Allah era să continue să trăiască precum un musulman adevărat, așa cum încercaseră și ai lui să facă atât timp cât fuseseră în viață.

Ali îl învățase să scape de mânie, să înceapă să-i iubească pe ceilalți și să-i ajute. Deși interfața Mint era considerată diabolică de cei mai mulți dintre imamii șiiți, Ali, un imam sunnit, o folosise la început ca să-l ajute să-și scoată din minte toate acele amintiri tragice sau cel puțin să învețe să le accepte și să trăiască cu ele fără a mai urî. Abia apoi îl rugase să și-o dezactiveze, ca să se concentreze asupra antrenamentului spiritual.

Nu fusese singurul tratat așa – alți unsprezece băieți americani cu povești similare fuseseră antrenați la fel în ultimele șase luni. Și mult mai mulți înaintea sa. Imamul Ali reușise să le risipească mânia și să o transforme în energia de care aveau nevoie să se întoarcă în țară fără a mai continua ciclul urii.

Părinții lui Ashar fuseseră uciși de o gloată NAR cu unsprezece ani înainte, pe când avea zece ani. Mii de musulmani fuseseră atacați, zeci de moschei fuseseră arse și câteva sute de oameni muriseră în violențele iscate de adepții New American Republic drept răspuns la uciderea – transmisă în direct – a douăzeci de muncitori americani care construiau o mină de litiu în Afganistan. O reacție întârziată de condamnare a asasinatului din partea liderilor musulmani americani fusese folosită rapid drept pretext de către activiștii media NAR pentru a-i declara dușmani. Urmaseră două atentate nereușite de a arunca în aer Freedom Tower, ambele având drept protagoniști niște tineri musulmani, astfel că opinia publică luase foc.

Isteria ce urmase dusese la o politică națională de discriminare, dar și la valuri de violență publică și linșaje, calmate tardiv de o nouă lege care impunea tuturor cetățenilor musulmani să-și declare o dată pe an loialitatea lor față de America, în fața unui detector de intenție. Această procedură umilitoare îl făcuse să-și urască țara în care se născuse, dar fusese nevoit să i se supună, altfel putea rămâne fără cetățenie, conform unei alte legi, ce permitea retragerea acesteia imigranților neloiali din prima sau a doua generație.

NAR reușise să se folosească de isteria creată și câștigase în mod surprinzător alegerile din 2048, în ciuda dezastrului lăsat în urmă de președinta Oliver. Fusese împins în față un președinte nou, care promisese să elimine terorismul pe tot globul, începând cu Afganistanul. Ceea ce nu reușiseră înaintașii săi în urmă cu jumătate de secol, urma să reușească noua armată americană, formată preponderent din drone aeriene și terestre care eliminau rapid insurgenții, de restul ocupându-se aliații locali. Ca bonus, în urma campaniei militare fuseseră cucerite și trecute sub control american minele de pământuri rare esențiale trecerii pe scară largă la o infrastructură bazată complet pe electricitate. Opinia publică se calmase întru câtva, iar cetățenii americani de religie musulmană puteau respira, în sfârșit, mai ușor, deși la răstimp mai izbucneau campanii media împotriva lor.

„Ai reușit să trăiești pe cont propriu timp de unsprezece ani, Ashar. Fără niciun fel de ajutor, doar cu Allah! Acum cauți pacea – dar nu o vei găsi aici, în Albania, va trebui să te întorci și să o cauți acolo la tine, acasă!“

Acesta fusese ultimul lucru pe care i-l spusese Ali înainte de a-l trimite înapoi. Înțelesese, printre altele, că primii vinovați de cele șase milioane de vieți musulmane pierdute în războaiele din ultima jumătate de secol erau chiar musulmanii. Afganii, irakienii și sirienii se omorâseră între ei vreme de cinci decenii, fără încetare, așa că de ce să arunce mereu vina pe creștini? Războiul civil din Pakistan dusese la peste un milion de morți, cel din Thailanda, la fel, iar despre Libia sau isprăvile Califatului ce să mai zică? Decisese așadar să se întoarcă și să-și accepte țara în care se născuse și crescuse.

Ashar ajunse în sfârșit la intrarea în Freedom Tower, iar agenții de securitate îl invitară să treacă prin obișnuitele detectoare de metal, explozibili și intenții rele. De data asta, trecu printre ele fără frică – liniștea pe care o resimțise atunci când mângâiase scoarța copacului era încă în el, așa că obișnuita întrebare „Ești un terorist?“ nici măcar nu-l mai făcu să tresară.

Evitase toată viața lui să viziteze acest tărâm sacru pentru americani tocmai pentru că îi era prea teamă să nu cumva să fie judecat după emoțiile sale primare. Era plin de detectoare în jur, iar un agent prea zelos l-ar fi putut aresta oricând, doar pentru că ar fi detectat că era mânios. Nu și de data asta – și trebuia să-i mulțumească lui Ali pentru acest dar!

De fapt, chiar Imamul Ali îl rugase să se întoarcă în New York și să urce în Freedom Tower, ca pe un fel de exorcism, o ultimă încercare de a scăpa de demonii trecutului. Îl rugase să urce la ultimul etaj și să privească spre parcul Memorialului, să tragă adânc aer în piept și să rostească o rugăciune. În gând, evident, altfel risca totuși să fie împușcat de vreun agent speriat de rugăciunea unui musulman în public. Doar acea rugăciune avea să-i aducă pacea completă, îi spusese Ali, iar el se grăbea acum să ajungă pe terasă și să o facă.

Ce nu știa Ashar era că școala lui Ali fusese acceptată și finanțată de agențiile americane tocmai pentru că, departe de a produce teroriști precum madrasele islamice salafiste, sutele de elevi pregătiți de-a lungul anilor de imamul din Albania erau reintegrați cu ușurință – peste tot în lume, dar cu precădere în comunitățile de imigranți din Europa și SUA. Câțiva reușiseră să ocupe în ultimii ani chiar poziții în administrațiile centrale americane și europene!

Americanii aveau încredere în Ali, pentru că acesta fusese alături de ei încă din tinerețe, creând practic de la zero sistemele de integrare prin educație a refugiaților din Avanposturi. La rândul lor, tinerii musulmani care plecau la studii în Albania erau exact aceia care doreau să se integreze în țările lor de baștină, nu să se alăture extremiștilor din care erau recrutați apoi teroriștii.

În plus, Ali al-Albani era o contrapondere doctrinară la adresa celuilalt imam Ali, imamul-fantomă care îndemna prin cărțile sale subversive la o revoltă generală împotriva sistemului liberal nord-atlantic și a „cruciaților“. Confuzia dintre cei doi imami era susținută cu fonduri grase de către CIA și celelalte agenții americane, dar asta-l interesase prea puțin pe Ashar, care citise și cărțile imamului Ali, fără a se regăsi în ele. Aveau prea multă ură, prea multă dorință de răzbunare! În plus, nimeni nu-l văzuse vreodată pe celălalt imam Ali. Se zvonea că niște clerici saudiți erau, de fapt, în spatele acestui personaj fictiv. El unul își dorise pacea, iar al-Albani i-o oferise.

Tweet