Al treilea volum din seria Cei 100, de Kass Morgan, apare la finalul lunii septembrie în colecția Nemira Young Adult și este disponibil pentru precomandă, cu 30% reducere.

Bestseller New York Times

Au trecut deja mai multe săptămâni de când cei o sută au ajuns pe Pământ şi au reuşit să pună o oarecare ordine în noua lor viaţă. Dar o navetă coborâtă de pe Colonie ameninţă să le distrugă echilibrul greu dobândit. Nou-veniţii fac parte dintre cei norocoşi, pentru că sus, în spaţiu, ceilalţi sunt pe cale să rămână fără oxigen. E timpul ca cei o sută să fie şi mai uniţi şi să lupte pentru libertatea pe care şi-au câştigat-o pe Pământ. Altfel, riscă să piardă totul.

___

Mâinile lui Glass erau lipicioase de la sângele mamei sale. Își dădu seama de asta lent, ca printr-o ceață, de parcă mâinile aparțineau altcuiva, iar sângele făcea parte dintr-un coșmar. Însă erau mâinile ei și sângele era real.

Își simțea palma dreaptă lipindu-se de brațul scaunului aflat pe primul rând de pe navă. Și simțea cum cineva o strânge tare de mâna stângă. Era Luke. Nu îi dăduse drumul de când o trăsese de lângă trupul mamei și o dusese la scaunul ei. Degetele lui le strângeau pe ale sale atât de tare, de parcă voia să aspire durerea ce-i pulsa în trup și să o transfere în al său.

Glass încercă să se concentreze pe căldura mâinii lui. Se concentră pe forța cu care o strângea, pe faptul că nu dădea niciun semn că ar slăbi-o, nici măcar când nava începu să vibreze și să își urmeze traiectoria abruptă spre Pământ.

Cu doar zece minute în urmă, Glass stătuse pe scaun lângă mama ei, gata să înfrunte împreună noua lume. Iar acum, ea nu mai trăia. Fusese împușcată de un gardian nebun, disperat să prindă un loc pe ultima navă care părăsea Colonia, aflată pe moarte. Închise ochii strâns, încercând să oprească scena care i se derula încontinuu în minte: mama ei prăbușindu-se în liniște. Glass lăsându-se în jos lângă ea, incapabilă să oprească sângerarea, în timp ce mama sa se chinuia să respire și gemea. Îi trase capul în poală și, printre suspine, îi spunea cât de mult o iubește. Vedea cum pata întunecată de pe rochie se întindea, în timp ce viața o părăsea. Vedea cum fața i se stingea, imediat după ce auzise acele ultime cuvinte: Sunt foarte mândră de tine.

Nu reușea să alunge imaginile, la fel cum nu putea să schimbe realitatea. Mama sa era moartă, iar ea și Luke înaintau prin spațiu, într-o navă care avea să cadă pe Pământ în orice clipă.

Nava hurui puternic și se smuci dintr-o parte în alta. Glass abia observă. Avea vaga senzație că o centură îi intra în coaste, în timp ce corpul urma mișcările navei. Însă durerea provocată de moartea mamei pătrunsese mai adânc decât centura metalică.

Întotdeauna își imaginase suferința ca pe o greutate – asta când se sinchisise să se gândească la ea. Vechea Glass nu pierduse prea mult timp cu suferințele altora. Se schimbase abia după ce murise mama celui mai bun prieten al ei și îl privise pe Wells mișcându-se cumva împleticit, de parcă ar fi cărat o greutate enormă, invizibilă. Dar ea se simțea altfel – scobită, goală, ca și cum toate emoțiile îi fuseseră extrase. Singurul lucru care îi amintea că încă trăia era mâna liniștitoare a lui Luke, care o ținea pe a ei.

Oamenii o împingeau din toate părțile. Fiecare loc era ocupat, iar bărbații, femeile și copiii se îngrămădeau pe fiecare centimetru al navei. Se țineau unii de alții ca să-și găsească echilibrul, deși nimeni nu avea cum să cadă – erau prea înghesuiți, o masă unduitoare de carne și lacrimi tăcute. Unii șopteau numele celor lăsați în urmă, în timp ce alții clătinau tare din capete, refuzând să accepte că își luaseră rămas bun de la cei dragi pentru ultima oară.

Singurul care nu părea panicat era bărbatul care stătea imediat în dreapta ei, vicecancelarul Rhodes. Privea drept în față, indiferent sau neafectat de fețele îndurerate din jurul lui. O urmă de indignare acoperi pentru o clipă durerea lui Glass. Tatăl lui Wells, cancelarul, ar fi făcut tot ce i-ar fi stat în putință să îi liniștească pe cei din jur. Nu că el ar fi acceptat un loc pe ultima navă, înainte de toate. Dar Glass nu prea era în poziția de a judeca. Singurul motiv pentru care reușise să urce pe navă era că Rhodes, când își forțase urcarea, le luase cu el pe ea și pe mama ei.

O zdruncinătură puternică o izbi pe Glass de scaun, în timp ce nava se clătină dintr-o parte în alta, apoi se înclină cu aproape patruzeci și cinci de grade, înainte să se îndrepte și să plonjeze, întorcându-le stomacurile pe dos. Plânsetul unui copil se auzi peste strigătul colectiv. Câțiva oameni țipară când carcasa metalică a navei începu să cedeze, parcă prinsă în strânsoarea unui pumn uriaș. Un vaiet ascuțit, mecanic se auzi scrâșnind prin cabină, amenințând să le spargă timpanele și acoperind țipetele și suspinele teribile.

Glass apucă brațul scaunului și strânse mâna lui Luke, așteptând valul de frică. Însă nu veni. Știa că ar fi trebuit să se teamă, dar cele întâmplate în ultimele zile o amorțiseră. Îi fusese foarte greu să vadă cum căminul ei se destrăma, în timp ce Colonia rămânea fără oxigen. Îi fusese foarte greu să riște să iasă în spațiu fără autorizație, să treacă de pe Walden pe Phoenix, unde aerul era încă respirabil. Când ea, mama ei și Luke reușiseră să urce pe navă, toate întâmplările prin care trecuse păreau să fi avut sens. Dar în clipa aceea, lui Glass nu îi păsa dacă nu mai apuca să vadă Pământul. Mai bine să se sfârșească totul în acel moment, decât să fie nevoită să se trezească în fiecare dimineață și să își amintească de moartea mamei sale.

Se uită într-o parte și îl văzu pe Luke privind drept înainte, cu fața ca o mască împietrită. Încerca să fie curajos pentru ea? Sau antrenamentul pentru funcția de gardian îl învățase cum să-și păstreze calmul sub presiune? El merita ceva mai bun. După ce îl făcuse să treacă prin atâtea, ăsta avea să fie sfârșitul? Scăpaseră de o moarte pe Colonie doar ca să se arunce cu capul înainte spre o altă soartă oribilă? Oamenii n-ar fi trebuit să se întoarcă pe Pământ pentru cel puțin încă un secol, când cercetătorii estimaseră că radiațiile rămase după Cataclism dispăruseră complet. Asta era o întoarcere prematură, un exod disperat care promitea doar nesiguranță.

Glass se uită spre șirul de geamuri mici care mărgineau nava. Nori gri, pufoși acopereau fiecare fereastră. Era ciudat de frumos, se gândea ea, exact când geamurile se crăpară brusc și se împrăștiară prin cabină cioburi de sticlă fierbinte și metal. Prin ferestrele sparte ieșiră flăcări. Oamenii care stăteau cel mai aproape de geamuri încercau disperați să se ferească, dar nu aveau unde să se adăpostească. Se lăsară pe spate și căzură peste cei aflați acolo. Mirosul de metal încins arse nările lui Glass, în timp ce altul o făcu să se înece… Cu o teamă crescândă, își dădu seama că mirosea a carne arsă.

Se împotrivi vitezei navei și întoarse capul să-l vadă pe Luke. Pentru o clipă, Glass nu mai auzi scâncetele, țipetele sau scrâșnetele metalice. Nu reușise să simtă ultima respirație a mamei sale. Vedea doar profilul lui Luke; profilul lui perfect și bărbia puternică, pe care și-o imaginase noapte de noapte, în timpul acelor oribile luni de detenție, când fusese condamnată la moarte și împlinise optsprezece ani.

Fu readusă la realitate de sunetul metalului rupt. Îi vibra prin timpane și prin bărbie, prin oase și prin abdomen. Scrâșni din dinți. Privi îngrozită și neputincioasă cum acoperișul se desprinse și zbură, de parcă ar fi fost doar o cârpă. Se forță să se întoarcă spre Luke, care închisese ochii și îi strângea mâna cu și mai multă intensitate.

– Te iubesc! zise ea, dar vorbele îi fură înghițite de țipetele din jur.

Brusc, cu un trosnet violent, nava căzu pe Pământ și totul se întunecă.