Un nou roman fantasy de Hannu Rajaniemi, în ARMADA: „Tărâmul verii”.
Moartea e doar începutul. Crima e irelevantă.
Se citește ca John le Carré, dacă acesta ar fi consumat LSD înainte să scrie Cârtița.
NPR
În 1938, moartea nu mai e capătul vieții. Dimpotrivă, este o continuare în altă dimensiune, pentru că oamenii au descoperit viața de apoi. Imperiul Britanic s-a extins până la Tărâmul Verii, o metropolă pentru cei recent decedați. Dar Britania nu e singura care vrea puterea în viața asta – și în următoarea. Spionii sovietici sunt și ei acolo, cu tehnologia potrivită pentru a construi un nou zeu.
Agenta Rachel White nimerește în miijlocul unui complot și trebuie să facă imposibilul: să prindă un om care e deja mort.
Chicago Tribune
Conspirații și intrigi tipice romanelor cu spioni, dar cu un fundal extrem de ingenios.
„Ca tot ce era permanent în Tărâmul Verii, casa fusese clădită din suflete. Fiecare dintre cărămizile ei era o piatră luz, miezul adamantin care rămânea după Destrămarea completă a unui suflet, când gândul și memoria nu mai existau. Cu milenii în urmă, Vechii Morți – denumirea escatologilor pentru cei din civilizația pierdută care precedase epoca modernă – le adunaseră și le utilizaseră pentru a crea Orașul Verii. Iar apoi străvechii constructori dispăruseră. După ce inventarea ectofonului deschisese explorarea vieții de apoi, la începutul secolului, sosiseră morții Angliei. Eterhitecții remodelaseră orașul, inclusiv casa lui Peter, care devenise o reședință victoriană potrivită unui gentleman. Însă cărămizile păstraseră și alte memorii și, dacă nu le arătai cine era stăpânul, se cam risipeau.“
Fragment în avanpremieră
U N D U E L L A H OT E L U L L A N GH A M
29 OCTOMBRIE 1938
Rachel White împinse cu brutalitate portiera taxiului, deschizând-o larg, îi azvârli şoferului o bancnotă şi se repezi afară, unde ploua torențial.
Alergă prin penumbra din Portland Place, către muntele poleit de lumină care era hotelul Langham. Furtuna amenința să-i smulgă pălăriuța. Tocurile îi alunecau, iar ea călca strâmb pe asfaltul umed. Picăturile de ploaie aveau gustul fricii.
Cu cincisprezece minute în urmă, ectofonul ei răpăise un mesaj: KULAGHIN ÎN DUEL. VINO IMEDIAT. Îşi imaginase o gaură de 5,6 mm în fruntea lui Iacov Mihailovici Kulaghin și toate secretele întunecate din creierul lui curgând afară şi revărsându-se, târând cu ele cariera ei de douăzeci de ani în Secret Intelligence Service .
Sui câte două odată treptele ce duceau spre intrarea cu arcadă a hotelului.
Scară, pardoseli din marmură, covoare groase, pilaştri renascentişti, doamne în blănuri de hermină şi cu şiraguri de perle, mediumuri în armuri-spirit ce canalizau Noii Morți aflați în vizită din Tărâmul Verii. Rachel se ciocni de un chelner şi răsturnă o tavă cu cupe de şampanie. Înjurături şi râsete răsunară în urma ei. Trecu apoi prin uşile din sticlă aflate la capătul unei scări largi şi ieşi din nou. Se opri şi inspiră adânc parfumul amețitor al trandafirilor în ploaie.
Câteva persoane, în haine de seară, se adăposteau sub umbrele în grădină şi urmăreau doi bărbați. Ambii erau în cămăşi, uzi leoarcă, şi țineau în mâini pistoale argintate. Unul dintre ei, un tânăr blond, îşi inspecta arma cu calmul detaşat al unui profesionist.
Celălalt era Kulaghin. Cămaşa îi era descheiată la gât şi pătată roşu-întunecat de-a lungul coastelor. Pistolul îi atârna moale într-o mână, de parcă îl dăduse uitării. O zări pe Rachel şi schiță un simulacru de salut, cu un rânjet larg, de nebun.
Ea se grăbi să coboare. Dueliştii se pregăteau pentru altă rundă. Secundul lui Kulaghin, un bărbat masiv cu pălărie model trilby, discuta cu el, gesticulând, implorându-l; era maiorul Allen, ofițerul de serviciu din seara asta. Dezertorul rus îl împinse într-o parte şi reveni în centrul grădinii, clătinându-se uşor.
Allen îşi atinse borul pălăriei când o văzu pe Rachel. Pe fața lui roşcovană se citea disperarea.
– Ce faci? şuieră ea. De ce nu l-ai oprit?
– Am încercat tot ce-am putut, doamnă White, dar era prea târziu. A insultat poeziile domnului Shaw-Asquith, iar apoi l-a agresat. De acum este o chestiune de onoare.
– E mai rău de atât. Dacă moare şi-l ridică băieții lui Hill din Curtea Verii, sir Stewart o să ne ia gâtul!
– S-ar putea să mai avem o şansă. Rana domnului Kulaghin nu-i gravă, acum este deja runda a treia şi s-ar putea ca după aceea domnul Shaw-Asquith să se declare satisfăcut.
Tânărul blond era probabil Julian, fiul cel mare al lui sir Patrick Shaw-Asquith, director executiv la Baring Bank. Purta o vestă foarte scumpă, la modă, care imita țesătura arămie a Tă râ mul Veri i 9 armurilor-spirit. O vânătaie purpuriu-închis îi păta obrazul de heruvim. Felul cum îl privea pe Kulaghin sugera că doar moartea acestuia îl putea satisface.
– Domnule maior, să presupun că-i vei explica lui sir Stewart că fie băiatul asociatului său din club, fie cea mai bună sursă NKVD a noastră după foarte mult timp va sfârşi cu un glonț în creier?
Allen îşi arcui sprâncenele stufoase.
– N-am dorit să atrag atenția. Nu vrem ca toată lumea să ştie că aici Coroana are vreun amestec…
– Înțeleg nevoia pentru discreție, domnule maior, îl întrerupse Rachel. În SIS existau o mulțime de foşti colonialiști ca Allen, care erau enervant de obtuzi în privința aspectelor culegerii informațiilor care nu implicau torpiloare sau săbii ascunse în bastoane. Ai procedat bine, sunându-mă. Voi discuta cu el.
Era însă prea târziu. Arbitrul, roşu la față, se apropie şi ridică o batistă. Kulaghin şi Shaw-Asquith îşi strânseră mai puternic pistoalele în mâini, cu ochii fixați asupra țesăturii albe şi ude. Allen se legăna pe călcâie de parcă ar fi urmărit un meci de crichet.
– Va trebui să vedem ce se va întâmpla în runda asta. Fairplay şi toate celelalte, nu?
Rachel înjură în şoaptă. Gura îi era uscată şi simțea furnicături în stomac. Probabil că aşa simțeau şi agenții de teren, ale căror rapoarte le examina ea, atunci când trebuiau să ia decizii de moment. Îl prinse pe Allen de braț.
– Fairplay‑ul mai poate s-aştepte. Întârzie-i cumva. Am nevoie de câteva minute.
– Păi… ce să spun?
– Orice! Inspectează-i rana, asigură-te că arma îi este încărcată… orice poți născoci. Şi ai grijă să-mi spui înainte ca ei să înceapă iarăşi. Dă-i drumul!
Folosi tonul ei cel mai tăios. Acesta declanşă un reflex militar în Allen, care încuviință scurt din cap şi agită din braț spre arbitru, după care făcu un spectacol întreg din inspectarea rănii lui Kulaghin. În pardesiul lui gros cafeniu şi cu pălărie, semăna cu o vrabie printre ulii. Oftaturi nemulțumite şi huiduieli se auziră dinspre susținătorii lui Shaw-Asquith.
Profitând de haos, Rachel se ascunse înapoia unei tufe mari de trandafiri şi-şi scoase ectofonul din poşetă. Scutură afară firul căştii şi-şi răsuci un mugur de cauciuc negru în urechea stângă. După aceea apăsă unul dintre cele patru butoane presetate de pe aparatul din bachelită. Acesta îi zumzăi în palme, în timp ce se încălzea. Ea se aplecă deasupra, pentru a-l proteja de ploaie şi speră că dispozitivul capricios rămăsese uscat. Un şuierat fu urmat de vaietul ascuțit şi familiar al recent decedaților – care se adunau bineînțeles în jurul oricărui transmițător –, apoi conexiunea se stabili.
– Funcționarul de serviciu la Arhivă, se auzi în urechea ei un glas bărbătesc subțire.
De după tufa de trandafiri răsunară alte huiduieli şi derâderi.
– Autorizație F trei şase unu.
– Vă ascult, doamnă White, zise funcționarul.
– Îmi trebuie orice avem despre Julian Shaw-Asquith, imediat.
Rachel rosti numele pe litere, grijuliu.
– Ceva atuuri? Este urgent. Şi ce fel de poezii scrie?
– Se caută. Vă rog să aşteptați. Spiritul avea nevoie de doar câteva fracțiuni de secundă ca să gândcălătorească la Arhiva din Tărâmul Verii şi să localizeze informațiile în stivele eterice – ceva pentru care Rachel ar fi avut nevoie de ore când se angajase la SIS ca funcționară stagiară la sfârşitul războiului, când totul se lucra încă pe hârtie. Şi aşa însă, aşteptarea îi păru o eternitate. Simțea cum i se încleştează măruntaiele de fiecare dată când o picătură de ploaie ricoşa de pe o frunză a tufei de trandafiri.
Se simți enorm de uşurată când glasul spectral se auzi din nou.
– Nu avem prea multe. Domnul Shaw-Asquith aparține Coteriei Infame, un grup de tineri domni şi doamne de origine nobilă şi fermecători. El a avut mai multe aventuri, printre care o relație cu lady Julianna Manners…
– Astea nu-s utile. Ce-i cu poeziile?
Brusc răsună vocea arbitrului:
– Domnilor, vă rog să vă ocupați pozițiile!
Ce făcea idiotul ăla de Allen?
– Poezie modernă cu influență rusească, deprimantă, cu urme de Puşkin, deşi nu sunt expert. „O, Iad de corăbii şi-oraşe,/ Iad de bărbați ca mine,/ Fatală a doua Elena,/ De ce te urmăresc pe tine?“
Puşkin. Idile ruseşti tragice. Cu asta trebuia să se descurce. Rachel îşi smulse casca din ureche, îndesă ectofonul în poşetă şi porni în fugă spre scena duelului. Kulaghin şi Shaw-Asquith stăteau încordați, cu ochii ațintiți din nou asupra batistei albe din mâna arbitrului.
Ea îşi croi drum cu forța printre spectatori, îşi dezbrăcă pardesiul, azvârli cât colo pălărioara udă leoarcă şi-şi scutură părul negru.
Batista coborî. Cele două pistoale se ridicară deodată. Rachel țipă şi se repezi exact în linia de foc.
Focurile de pistol răsunară în succesiune fulgerătoare, iuți şi metalice, ca două apăsări pe clapele unei gigantice maşini de scris. Un glonț îi țiui pe lângă obraz. Altul lovi o dală de piatră de lângă picioarele ei, ridicând în aer iz de rocă spulberată. Rachel alunecă pe suprafața udă şi fu cât pe ce să cadă.
– Doamnă! Vă rog să vă dați la o parte!
Vocea lui Shaw-Asquith era ascuțită. Rachel îl ignoră şi alergă spre Kulaghin, care o privea cu ochii căscați.
– Iacov! Liubov moia! strigă ea cu cel mai bun accent rusesc pe care-l putea simula. Să nu faci asta, să n-o faci pentru mine, n-o merit, te voi urma, să ştii, în Tărâmul Verii, te rog, opreşte-te!
Îşi aruncă brațele în jurul gâtului lui Kulaghin.
– Termină imediat aiureala asta, altfel înțelegerea noastră a căzut! îi şuieră apoi la ureche. Şi lasă-mă pe mine să vorbesc!
În ochii tulburi ai rusului se citea de acum doar veselia. Şovăielnic, îşi coborî arma şi o cuprinse pe Rachel cu celălalt braț. Ea se cuibări mai aproape de trupul lui voinic.
Shaw-Asquith îşi coborâse de asemenea pistolul şi îi privea derutat.
– Stimate domn, rosti Rachel, să oprim nebunia asta! Te rog să-l ierți pe sărmanul meu Iacov, căci n-a fost în firea lui. Ne-am certat şi şi-a ieşit pur şi simplu din minți – probabil că minunatele dumitale cuvinte i-au reamintit de felul cum l-am învinuit, aşa că, te implor, nu-i purta ranchiună! Acum el este rănit, bietul meu Iacov, zvezda moia … este vina mea, numai vina mea! Îl înghionti pe Kulaghin în coaste, în partea nerănită.
– Are dreptate… mormăi rusul. Domnule, te rog să accepți scuzele mele umile. Mi-am pierdut uzul rațiunii.
– Ei bine, atunci… Shaw-Asquith îşi îndepărtă de pe frunte câteva şuvițe blonde şi ude. Îți retragi cuvintele despre mama mea, domnule?
– Fără doar şi poate.
– Atunci, în fața acestor martori, declar că am primit satisfacție. Murmure răzlețe se ridicară dinspre susținătorii lui, dar Shaw-Asquith înălță un braț şi-i reduse la tăcere.
– Milady, intervenția dumitale a fost cu adevărat oportună. Ai fi de acord să ni te alături pentru a bea ceva, ca ofertă de pace?
– Îți mulțumesc, dar trebuie să mă îngrijesc de rana lui Iacov şi… de alte vătămări.
Un bliț fulgeră şi Rachel îl trase pe Kulaghin spre ea pentru un sărut pătimaş, ca să-i camufleze chipul. Buzele rusului erau reci. Gustul de alcool era grețos, însă ea continuă până ce spectatorii ovaționară.
Modul optim prin care să ții o poveste reală departe de presă era să-i dai o poveste mai bună.
Îl prinse pe Kulaghin de mână. Maiorul Allen le deschise drum prin mulțime, ținându-le umbrela, după care reveniră în strălucirea minunată a sălii de bal a hotelului, caldă ca o zi de vară după ploaia din grădină.
Pe jumătate târându-l, pe jumătate purtându-l pe sus între ei pe Kulaghin, Rachel şi maiorul luară liftul până la etajul patru şi-l duseră pe rus în camera lui, la numărul 433.
Era un apartament business, mic, dar luxos, cu pereți lambrisați în lemn de culoare închisă, covor gros, cu model, şi un birou de mahon. Kulaghin se aşeză greoi pe canapeaua de lângă fereastră, se lăsă pe spate şi o privi pe Rachel.
– Aşadar, doamnă Moore, intenționezi să continui de unde am rămas? întrebă el în ruseşte.
Moore era numele pe care Rachel îl folosise în decursul interogatoriilor.
– Într-un fel, replică ea tot în ruseşte, după care rosti în engleză. Domnule maior Allen, eşti amabil să aduci o trusă de prim ajutor?
– N-ar trebui să-l vadă un doctor? întrebă maiorul.
– Mai întâi vreau eu să văd despre ce-i vorba. Iacov Mihailovici, scoate-ți, te rog, cămaşa!
Rânjind afectat, Kulaghin îşi descheie cămaşa şi icni când o scoase. Pielea îi era albă ca aluatul şi cutele cărnoase ale pântecului îi unduiră când se mişcă, totuşi brațele păroase şi pieptul îi erau puternice, ca ale unui urs.
Un glonț îi scrijelise coastele. Rana nu era adâncă, dar reîncepu să sângereze când Kulaghin ridică brațul, pentru a-i fi cercetat de Rachel. Dincolo de alcool, bărbatul avea un miros surprinzător de proaspăt, a săpun fin de hotel şi colonie discretă.
Rachel aduse un prosop mic din baie şi-i ceru să-l țină apăsat pe rană până la revenirea lui Allen. După aceea îi umplu un pahar cu apă. El bău încet, punând paharul jos între sorbituri şi ținând prosopul însângerat cu brațul îndoit ca o aripă ruptă. Pe fereastră, Regent Street se vedea fragmentată într-un caroiaj auriu de sârmele cuştii Faraday, care ținea la depărtare spiritele nedorite. Căldura degajată de caloriferul de sub fereastră încingea hainele ude ale femeii, astfel că îi dădea o senzație neplăcută.
În clipa aceea o izbi.
Tweet
