Mihai Radu: Nemira scoate volumul  “Istoria cavalerului Rozei si a fecioarei venite din Liliput cu burta la gură“, proză scurtă. Cum este Onetti cel din proză scurtă, faţă de cel pe care îl cunoaştem din cele trei romane apărute până acum?

Ileana Scipione.: Într-un fel cred că am spus esenţialul în cele două prefeţe, la Şantierul fantomă, la Viaţă scurtă. Cine vrea să ia contact cu Onetti, are materialul la îndemână. Trebuie să spun, pe de altă parte, că Onetti este un fenomen la noi. Se întâmplă cu el, ceea ce se întâmplă cu Eliade. Onetti trebuia citit atunci, până în 1960. Şi eu am citit foarte târziu Onetti. Oricum, el e o insulă între sud-americani. E un scriitor pe care nu ştii de unde să-l apuci. E foarte greu de tradus, foarte greu de citit şi foarte greu de înţeles. Scrie într-o argentiniano-uruguaiană, un grai dificil, iar după ce traduci, vezi că este şi foarte greu de înţeles. Îl citim, aşadar, cu mare întârziere. Sigur, există o mie de oameni care l-au citit în limba spaniolă, în nici un caz la vremea lui. Dacă îmi amintesc bine, pe la mijlocul anilor 60, s-au publicat unele fragmente prin Secolul XX.

M.R.: Cortazar de asemenea, tot prin Secolul XX…

I.S.: Da, spre sfârşitul anilor 60. Normal ar fi fost ca Onetti să ne parvină odată cu Faulkner, ca să nu credem că este un epigon al acestuia. E adevărat, au inventat aceeaşi roată, seamănă foarte bine conceptul de teritoriu mitic la unul şi la celălalt, dar seamănă foarte bine şi cu o pagină din Eliade care vorbeşte despre teritoriul mitic al copilăriei. Într-un anume fel seamănă şi cu copilăria mea. Eu am avut norocul, tatăl meu fiind militar, să mă tot mut dintr-un loc în altul, aşa că se poate spune că am avut mai multe copilării: am un teritoriu mitic pe undeva prin Făgăraş, altul prin Câmpulung Muscel. Lui Onetti i-a reuşit foarte bine asta: Santa María ar trebui să fie o combinaţie de Montevideo cu Buenos Aires. El a iubit teritoriile acestea italienizate …

M.R.: De ce a avut nevoie – şi de ce ar avea nevoie un scriitor, în genere – de un astfel de teritoriu? Care este, altfel spus, funcţia lui exclusiv literară?
I.S.: În primul rând, să ştii că este foarte comod. Nu revii, la fiecare roman, asupra locurilor şi descrierilor de cadru. Este ceea ce face şi George Simenon cu Maigret. Mai adaugă câte o trăsătură de la un roman la altul. Dacă te-ai apuca să le aduni, rând cu rând – nu pagină cu pagină – din fiecare roman ai obţine un Maigret complet, mai exact imaginea lui Jean Gabin. Mai sunt exemple: Vazquez Montalban în romanele din seria Carvalho, la fel, îi adaugă acestuia în fiecare roman câte ceva, o determinaţie, devenind din ce în ce mai complex.

„Onetti vine cu acest teritoriu ciudat, cu nişte personaje extrem de întunecate. Onetti este un pesimist incurabil …”

M.R.: Cum e Onetti atunci în raport cu toţi aceştia?
I.S.: Onetti vine cu un teritoriu ciudat, cu personaje extrem de întunecate. Onetti este de un pesimism incurabil…

M.R.: … şi o proză milimetrică, neştiind încotro te poate duce următoarea propoziţie ….
I.S.: … da, şi o frază care te înnebuneşte, iar din cauza asta am multe probleme la traducere. Cuvintele, ştii cum sunt, pot însemna şi una şi alta, în funcţie de context, iar dacă nu îţi este foarte clar contextul, atunci traducerea devine foarte grea. Sunt situaţii în care mă lămuresc asupra unui cuvânt, dacă a fost bun sau greşit, abia după cinci pagini.

M.R.: Revenind la proză scurtă, cum aţi gustat-o?
I.S.: În proză scurtă este mai ameţitor decât în romane. E un mare maestru al prozei scurte, neaşteptat.

M.R.: Pare un scriitor care are nevoie de spaţii largi, care are nevoie să se foiască mult până să spună ceva …
I.S.: Reuşeşte să se foiască destul şi pe trei pagini pentru că îşi alege subiectele foarte bine. O parte din proza scurtă este foarte utilă pentru cei care vor să epuizeze ciclul Santa Maria, pentru că 80% din proza scurtă „leagă” personaje din romane. Diaz Grey, de pildă, este o proiecţie a minţii unui personaj care nu mai apare. Aşadar, multe proze scurte sunt puncte de legătură. De lucrul acesta îţi dai seama dacă citeşti toate romanele din ciclul Santa Maria. Însă, lucru clar, prozele scurte mi se par mai deprimante ca orice. Sunt de o tristeţe iremediabilă. Totuşi, au nişte idei mult mai incitante decât romanele.

„Onetti nu are nimic fantastic, nimic inteligent în proză scurtă, în schimb este un mare observator.”

M.R.: Cum l-aţi localiza în proza scurtă sud-americană, unde sunt cel puţin doi mari maeştri de categorie grea: Borges şi Cortazar?
I.S.: Onetti nu are nimic fantastic, nimic deosebit de inteligent, în schimb este un mare observator. E uluitor! El e un scriitor realist. Ceea ce îl diferenţiază de alţi scriitori realişti, ceea ce îl face să nu fie, să spunem, Rebreanu, este faptul că are un alt mod de a aborda povestea. Pe de altă parte, Borges este mult prea inegal în ceea ce a scris, lucru pe care nu l-am întâlnit la Onetti.

M.R.: Ce înseamnă, raportat la întregul operei, trei romane şi un volum de proză scurtă?
I.S.: Nu înseamnă foarte mult, şi nu aş vrea să se creadă că mă consider o specialistă. Onetti este, repet, şi foarte greu de citit. Parcă dacă nu eşti obligat, nici nu reuşeşti să-ţi faci timp pentru el. E trist, e de o tristeţe opresivă, aş spune. Dar trei romane şi acest volum înseamnă ceva, ţinând cont de toate dificultăţile despre care am vorbit, pe de o parte cele de traducere, pe de alta cele de receptare. Legat de chestia asta… Am fost la un congres în Spania şi domnul care m-a prezentat a ţinut să menţioneze, printre altele, că „a tradus trei romane de Onetti”. Li s-a părut o mare performanţă.

M.R.: Un traducător, fiind prezent mereu în sala de maşini a unui text, printre rotiţele care mişcă fantasmele, nu are tentaţia să se apuce el însuşi de scris? Scrieţi ficţiune?
I.S.:  …. Nu. Pe la 18 ani am vrut să scriu, dar nu era un moment foarte bun. Am lucrat foarte mulţi ani la radio şi numai de scris nu-ţi mai ardea după toate bazaconiile pe care le făceai zi de zi. Dar mai am prin dulapuri… diverse. La un moment dat am păţit o chestie foarte borgesiană. După 1990 am citit Memoriile unui om oarecare de Mihai Cantuniari, o carte care mi-a plăcut foarte mult în intenţia ei. Nu trebuie să fii ministru sau mai ştiu eu ce ca să-ţi scrii memoriile …

M.R.: Dacă stăm să ne gândim, unul dintre jurnalele celebre este cel al lui Barbellion, celebru tocmai prin acest jurnal…
I.S.: … da, şi diferiţi prieteni spanioli m-au tot „stimulat” în această direcţie a memorialisticii, până când în tr-o zi, absolut din întâmplare, am zis: Am găsit titlul! Sună cam aşa: Tranziţie: dus şi întors! Pentru că asta am trăit. Iar după ce mi-am spus acest titlu, m-am gândit că mai mult de atât nici nu aş avea ce să spun. Şi mă gândeam la Borges care a spus că decât să scrii un roman lung şi prost mai bine scrii un rezumat. Sunt o mare admiratoare a ficţiunii, admir scriitorii cu imaginaţie, care creează subiecte ieşite din comun, chiar extravagante, dar eu nu mă simt în stare să fac aşa ceva. Iar dacă nu pot să fac exact ceea ce îmi place …

M.R.: Care este autorul hispanic de care vă simţiţi cel mai aproape?
I.S.: … ce întrebare grea. S-a creat un gol în clipa asta. Îmi place foarte mult Vazquez Montalban, îmi place mult Abel Posse, din care am tradus două din cele trei romane ale trilogiei despre descoperirea Americii. Îmi place Posse şi pentru că l-am cunoscut şi l-am auzit vorbind.

M.R.: Ce proiecte aveţi la Nemira în viitorul apropiat?
I.S.: Pentru Nemira am foarte multe proiecte. Să termin Onetti, să-l continui pe Abel Posse, să … nu mai spun, restul sunt secrete. Dar pot să-ţi spun că sunt lucruri pe care le iubesc foarte mult.

M.R.: Ce lecturi „neprofesionale”, ca să zic aşa, vă ocupă timpul?
I.S.: Am găsit de curând Kipling în spaniolă pe un site, iar eu sunt mare mâncătoare de Kipling. Am în Kipling câteva povestiri care sunt pentru mine ca nişte „stâlpi”. Din când în când, în clipa în care mă clatin, mă întorc la una dintre ele.

Citeste e-book