Îndrăgita scriitoare Simona Popescu – primul volum de poezie după 15 ani

Cartea plantelor și animalelor este prima carte de poezie publicată de îndrăgita scriitoare Simona Popescu după 15 ani. „Având certe rădăcini în volumele ei anterioare, imaginarul naturii ajunge în Cartea plantelor și animalelor la desăvîrșire, într-o structurare savantă, subtilă și îndeaproape supravegheată. Cu precizarea imediată că e un imaginar al naturii aparținînd unei poete care vine din cultură și care a citit cărțile care o glorifică, a văzut tablourile și filmele care i-au fost consacrate, a ascultat muzica dedicată temei, de unde dimensiunea culturală a volumului. Un volum care, pe de o parte, celebrează felurimea lumii și a sonorităților sale, iar, pe de altă parte, înscenează vulnerabilitatea existențială și etică a omului, propunînd, sub un titlu aparent atît de simplu, o complicată ecologie a eului.” Sanda Cordoș

Cîmpurile de rapiță

Unii aleargă pe cîmpuri de interes.

Noi mergem încet în direcția opusă.

De aici încep lanurile nesfîrșite

de rapiță.

Aceasta se numește însingurare

voluntară

și are culoarea galben‑aprins.

Se poate

Se poate trăi și decapitat

se poate trăi fără să vezi culoarea roșie

se poate trăi autodecapitat, luînd-o de la capăt

și refăcîndu-ți corpul

se poate trăi îmbătrînind fără să cunoști maturitatea

se poate trăi împroșcînd sînge pe ochi

se poate trăi fiind bestial

se poate trăi fiind un banal

se poate trăi dormind cu ochii deschiși

se poate trăi avînd trei inimi

se poate trăi fără să nu dormi niciodată

se poate trăi mergînd doar cu spatele

se poate să trăiești fără să mănînci 2 ani nimic

sau chiar fără apă ani de zile

se poate trăi dormind trei ani încontinuu

se poate trăi fiind mascul și femelă în același timp

sau nefiind nici femelă și nici mascul

se poate trăi cu doar o bucată din tine

se poate trăi fără inimă, fără creier, fără stomac

se poate trăi dormind doar în aer

dar nu se poate fără instinctul viețuirii

chiar și cea mai mică zooidă vrea

să trăiască viața sa

de zooidă.

Intersecțiile de iarbă

Vine o vreme cînd doar

nepăsarea de sine este salvarea.

Întrebări precum: Și ce dacă?

Sau propoziții simple: Toate trec…

Vine o vreme cînd doar un leagăn de sunete

are putere asupra ta.

Sau pur și simplu liniștea.

Aici în intersecțiile de iarbă și de flori

unde ți-ai găsit culcuș înmiresmat

privești un norișor fin

pe un cer insuportabil de

senin.

Etica și tufișul de zmeură

Citesc, prietene, undeva

că ai fi vrut tu să scrii

un poem cu titlul Etica.

Ehei, prietene, prietene,

ce zile grozave cînd

toți trei (tu, eu și cu B.) îmbrăcați în haine vechi, zdrențuite,

cu bocanci scîlciați, cu o găleată în mînă

mergeam prin pădure

printre spinii cei mari și cei mici

în căutare de zmeură și de mure.

Vorbeam și rîdeam, fiecare după alt încărcat

rug parfumat.

Ne întorceam cu mîinile zgîriate-n amurg

și era prietenia vară-nsorită

miros de roșii pomițe era

soare pe care-l puteam privi, în sfîrșit,

îmblînzit de apus

(soarele era și încremenire

de-o clipă

în ceea ce oamenii numesc nemurire).

Prietene,

anii-au trecut

Cartea plantelor și animalelor / 55

mărăciniș a devenit prietenia.

Mărăciniș din care ieși doar zgîriat și rănit

și fără fructele dulci de pădure.

Doar o găleată goală și veche, prietenia,

și niște scîlciate de ghete

fără folos.

Acum mă gîndesc la etica nescrisă

a naturii

umane

a naturii prieteniei

ce părea de neclintit, parfumată, îmbietoare

ca o tufă plină

de zmeură, de roșii pomițe,

dimineața, pe răcoare.

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.