În colecția n’autor, coordonată de Eli Bădică, apare un volum de proze macabre, ce combină dark fantasy, horror, thriller, stranietatea și insolitul marca Flavius Ardelean: Câteva feluri de a dispărea. 

Un ghem negru din măruntaiele pământului preia controlul asupra unei școli. Un monstru mitic face ravagii într-un sat uitat de lume. Gunoiul îmbracă forme nemaîntâlnite într-un oraș de provincie. Pe un tărâm straniu, regresia oamenilor e inevitabilă, iar poveștile de dragoste nu pot fi salvate. Acestea sunt doar câteva dintre lucrurile de descoperit în cuprinsul cărții, care se învârte în jurul dispariției, într-o formă sau alta.

Flavius Ardelean este un prozator cu o scriitură deja matură și o voce distinctă în peisajul literar autohton. Confirmă aceste lucruri în volumul de față, pe care nu poți să nu-l citești cu plăcere, în ciuda faptului că întunericul locuiește în toate istoriile pe care ni le spune, în pofida faptului că nu există nicio speranță de salvare pentru personajele sale. Lumile pe care le construiește sunt atât de posibile, atât de autentice, încât te înspăimântă. Câteva feluri de a dispărea este un adevărat tur de forță. Unul în care, povestire după povestire, ți se vor infiltra în minte doze precise de uimire și de groază și te vor trece fiori pe șira spinării.

Eli Bădică

Flavius Ardelean cartografiază lumi imaginare și explorează realul – cu distorsiunile acestuia și cu potențialul său de schizoidie și demență – ca pe un teritoriu al fantasticului. Povestirile despre oglinzi devoratoare și (auto)reflectări obsesive din Câteva feluri de a dispărea descriu subterane și tărâmuri thanatice, spații neprimitoare ce adăpostesc, la granița dintre vizibil și invizibil, alterități repulsive, monștri «cu două fețe», gemeni damnați, chipuri fără ochi, dușmani imposibil de numit – totul redimensionându-se, la sfârșit, printr-o poveste despre lumea de dincolo de Golful Țesăturii și despre «visele de dinainte de viață». O combinație (remarcabil orchestrată) de thriller, horror și dark fantasy, pe un fundal (post)romantic sau decadent, străbătut de sugestii kafkiene ori sartriene…

Bianca BURȚA-CERNAT

Flavius Ardelean s-a născut la Brașov în 1985. A publicat șase romane și două volume de povestiri, pentru care a primit două premii Colin pentru literatură fantastică. Volumul său de debut, Îmblânzitorul apelor, a fost nominalizat la Festival du Premier Roman de Chambéry, Franța. A fost nominalizat de două ori consecutiv la premiul Tânărul Prozator al Anului în cadrul Galei Tinerilor Scriitori din București, pentru romanele sale din ciclul Miasma. Prima sa carte pentru copii, Bezna, a fost nominalizată la premiul Cartea Anului 2018 în cadrul Premiilor Anului în Cultură la Brașov.

---

Fragment în avanpremieră

În Oglinzi, oglinzile

E un soi de rău acolo. Ceva foarte, foarte straniu în aceste păduri bătrâne. Spune-i cum vrei. Un întuneric, o prezență. Ia multe înfățișări, dar… e mai vechi decât își poate aminti cineva și noi vom fi mereu aici să ne luptăm cu el. (HARRY TRUMAN, Twin Peaks, Rest in Pain)

(…..)

Karel Kasapeck tocmai turna ultimul strop de rom în cafea, când doamna Elizabeta și-a vârât capul în pragul biroului și i-a spus că îl căuta cineva. Kasapeck a aruncat mica sticlă de rom la coșul de gunoi de la picioare și a dat din cap. Femeia a dispărut și Kasapeck a sorbit de câteva ori din cafea. S-a întors cu scaun cu tot spre fereastră, întunecată ca cerul de afară, ca și cum întregul său birou ar fi fost închis într-un bloc solid de marmură neagră. De trei zile, ploua fără încetare, nimic prea neobișnuit pentru acele regiuni ale țării, unde oamenii păreau a avea oasele spongioase și moi, pielea mereu umedă, pelerinele de ploaie ca exoschelete eterne.

Lumea nu se mai plângea de ploaie de mult, nimeni nu o mai privea ca pe o povară, ci doar ca pe un simplu fapt; asta dacă nu erai Karel Kasapeck, însărcinat cu datoria dificilă de a-i găsi pe cei douăzeci și șapte de dispăruți din oraș în ultimii trei ani. Atunci, da, ploaia era o pacoste, poate chiar complice la dispariția lor, ștergând urme, modificând terenuri, mutând dealuri și surpând văi. Numai Karel Kasapeck știa să caute în nămol și, de treizeci și cinci de ani, de când o făcea, începuse să înțeleagă nămolul mai bine decât orice altceva; citea în bălți cum o făcea pe vremuri bunică-sa în cafea.

– Karel, s-a auzit vocea bătrânei Elizabeta.

Kasapeck s-a întors și a privit spre cele două siluete din prag. Doamna Elizabeta fusese secretară la acel comisariat încă dinainte să se mute el în oraș. Ea a fost cea care s-a purtat cel mai bland cu el când a primit acel birou și doi oameni în subordine, bărbați care, între timp, au plecat să-și vadă de viața lor. Ocupase locul unui comisar bătrân, foarte respectat în oraș, ucis de un dement în aceeași încăpere, capul plin de gloanțe și prăbușit peste hârtii îngălbenite. Kasapeck vedea în ochii celor care îi treceau pragul și care îl cunoscuseră pe bătrân că multă vreme privirile lor nu s-au putut obișnui cu alt chip acolo. Doamna Elizabeta a fost, însă, singura care an de an i-a fost aproape în acea clădire. Kasapeck i-a zâmbit bătrânei și a dat din cap; femeia a ieșit.

– Bună seara, domnule Kasapeck, a zis bărbatul care tocmai făcuse un pas în birou.

În urma sa, ușa s-a închis.

Kasapeck a salutat dând din cap și i-a făcut semn bărbatului să se așeze. Omul era mic, îndesat, dar nu gras; în ciuda vârstei sale, era un pachet de mușchi. Kasapeck i-a căutat mâinile cu ochii și le-a găsit: degete butucănoase, albite de var, care nu mai avea să-i iasă în veci dintre ridurile palmelor și de sub unghii, piele tare, tăbăcită. Umeri lați, chip trist, îmbătrânit. Omul lucra în construcții, ghici Kasapeck. A sorbit din cafea și l-a întrebat dacă doamna Elizabeta îi oferise deja ceva de băut.

– Da, da… Dar nu, nu beau. N-am mai pus de zece ani gura. Nu fac prea frumos la băutură, știți…

– Nu alcool, domnule…

– Albaniy.

– Domnule Albaniy. Aici, în clădire, nu se bea alcool. Ceai, cafea…

– Ah, nu. Mă ia cu tremuratul și trebuie să am mâinile sigure. Mâinile astea încă mă țin unde sunt, mă agăț de ele ca de…, în fine, sunt mulți tineri care ar face orice pentru slujba mea. La ce foame e în țară…

– Construcții, dacă nu mă înșel.

– Da.

– La noi în oraș sau și prin țară?

– Și, și. Unde pot, unde se găsește. Dar e mai greu, din ce în ce mai greu, domnule Kasapeck. Nu prea se mai construiește la noi, parcă mai mult se dărâmă.

– Asta așa e.

– Acum am avut o lucrare în Oglinzi, un sat de aici, nu prea departe.

– Știu, știu. În dealuri.

– Da. Și, știți, chiar despre asta voiam să vorbim.

– Așa. Ascult.

– Am stat trei zile în Oglinzi și am lucrat la o fațadă veche, la un conac. Și la un zid al grădinii. Eu și cu fiu-miu. Lucrăm în doi, în familie. Știți, rămân banii în casă. Avem schele, scule, tot ce ne trebuie.

– Așa.

– Așa, da. Și cred, domnule Kasapeck, s-ar putea să greșesc și, în cazul ăsta să mă iertați că vă deranjez, cred că am văzut două persoane de pe lista dumneavoastră de dispăruți. Chiar în Oglinzi i-am văzut.

Karel Kasapeck s-a îndreptat în scaun. A lăsat cafeaua jos și a început să caute prin dosarele de pe masă. Ploaia de dincolo de geam se întețise. Albaniy a privit în spatele comisarului și Kasapeck a știut că se uita la ploaie. Era o bestie aparte în acea seară. Kasapeck a deschis două dosare în fața omului și a întrebat:

– Care?

Albaniy a început să urmărească șirul de dispăruți cu degetul, ca și cum se temea că i-ar fi fugit de pe foaie, țintuind cu degetul său arătător, gros ca un cârnat, fotografiile celor dispăruți. Dădea pagini, se încrunta, mai zăbovea asupra unui chip, două, iar dădea pagini, trecea la alt dosar, se întorcea la primul. Omul nu se grăbea, în mod cert se temea de greșeli; Albaniy fusese, a gândit Kasapeck, un om conștiincios, precis, muncitor, dar unul din soiul celor fără prea mult noroc, ba chiar cu câteva prafuri de ghinion presărate pe la cotiturile vieții. Karel Kasapeck știa să citească nu doar în bulgări de pământ, ci și în om, căci, se spune, omul din pământ se trage și în pământ se întoarce.

– Ăsta. Și ea, a zis Albaniy și a așezat un deget pe fața unui bărbat și un altul pe a unei femei tinere.

– Sigur? a întrebat Kasapeck, dar știa că întreba degeaba, întrucât Albaniy făcea parte dintre cei care confundau greșeala cu ghinionul, iar meticulozitatea, fie în amestecarea betonului, fie în a identifica dispăruții, era metoda sa de a se feri de ambele.

– Sigur, domnule.

– Să nu uitați să lăsați un număr de telefon doamnei Elizabeta. Recompensăm pistele bune, dacă se dovedesc a fi corecte sau măcar de folos, dacă nu chiar corecte. Dacă ne ajută, pe scurt.

– Bine, a spus bărbatul și a dat din cap. Mulțumesc.

Kasapeck a mormăit ceva uitându-se la cele două chipuri din fotografii.

– Povestiți-mi cum s-a întâmplat, i-a cerut și omul a început să vorbească.

Albaniy nu mai avusese de lucru de mai bine de șase luni. Fiul său, fiind mai tânăr, era mai dorit pe piață, așa că mai găsise câte ceva pe ici, pe colo, însă bătrânul stătuse nenumărate seri îngândurat, uitându-se, cu berea-n pumn, la sculele sale și la dubița sa din spatele casei, neatinse de multă vreme, prăfuite. Slujba nouă a venit neașteptată, printr-un băiat pe care nu îl mai văzuse niciodată și care așteptase la poartă, întrebând de Albaniy. Auzise că era meșter bun și că avea tot ce îi trebuia să refacă un zid și o fațadă. Albaniy a răspuns îndată că așa e și a primit bucuros de muncă încă înainte să știe unde avea să lucreze și pentru cine.

Așa a ajuns pentru prima oară în Oglinzi, condus de băiatul Acela să vadă o fațadă și un zid. Ambele se aflau pe proprietatea unui doctor, i s-a spus, dar pe care, cât timp a lucrat acolo, vreme de trei săptămâni, nu l-a văzut niciodată la față. Alături de fiu-său, a reparat stucaturi și a tencuit fațada vechiului conac din mijlocul satului, de acolo de sus, de pe dealul înalt, de unde putea vedea, cocoțat pe o schelă, până departe în oraș. Nu mai avusese niciodată o muncă atât de migăloasă, pentru că toate coloanele false ale fațadei erau îmbogățite cu măști, două câte două, cum nu mai văzuse decât în copilărie, deasupra scenei Operei din oraș. Cu zidul nu a avut chiar atât de mult de furcă. O singură secțiune care împrejmuia conacul avea nevoie de reparații. Nu i se ceruse nimic complicat, doar să pună cărămidă peste cărămidă și să ridice zidul dărâmat. Albaniy a observat că zidul nu se fărâmițase de bătrânețe, ci stătea încă semeț în picioare în jurul conacului; părea, totuși, să fi fost izbit de ceva în acea parte a conacului.

În cele trei săptămâni, fiul său înfiripase o relație de amor cu una dintre fetele satului și se enerva pe taică-său că muncea atât de repede. Nu de puține ori, Albaniy l-a prins trăgând de timp și lucrând prost, doar pentru a mai amâna plecarea din sat, însă în mai puțin de o lună cei doi au terminat munca și și-au primit plata, fără să fi văzut chipul proprietarului conacului. Au fost asigurați că doctorul era mulțumit de opera lor și au fost conduși afară de pe moșie. Înainte să părăsească Oglinzi pentru ultima oară, Markus Albaniy, fiul, a ocolit prin centrul satului și, trecând pe lângă fântâna de piatră și intrând printr-un șir de case izolate între livezi, a oprit mașina și a arătat spre niște țărani.

– Ce-i cu ei?

– Îi recunoști? a întrebat Markus.

Bătrânul a dat din cap că nu și fiul a ieșit de acolo tăcut și a condus până acasă, unde a scormonit prin bucătărie după ziare. Apoi, i-a arătat două chipuri.

– Așa că am hotărât să vin să vă anunț ce am văzut, a zis Albaniy.

Kasapeck privise în gol în tot timpul acesta. Albaniy vorbea ca un adevărat povestitor, încât ai fi spus că tot ce spusese fusese rodul imaginației unui om pus pe un câștig ușor. Kasapeck era înclinat să nu creadă chiar orice; trecuse prin multe și auzise destule, cu prea multe piste false, unele dintre ele irosind, stupid, vieți, dar era ceva tare blând în umbrele acelor găvane de om trudit, și comisarul a hotărât să-l creadă. A oftat și a scos sticla de rom din sertar, a turnat o gură peste cafeaua rămasă, deja rece, și i-a oferit și bătrânului Albaniy, care a dat din cap a refuz.

– Sunt cu dubița.

Magda Kasapeck pregătea o bucată de carne de vițel în sânge pentru soțul ei. Încă de când se cunoscuseră, ba chiar de mai înainte, ea nu obișnuia să mănânce seara, așa că ședea mereu la masa de lângă geamul întunecat, doar sorbind dintr-un ceai și privindu-l în ochi. Femeie fiind, știa să își citească bărbatul din câteva gesturi fine – cum își plimba furculița peste bucata de carne, desenând modele în sânge și în ulei, cum arunca o privire prin geam spre cerul ca un fund de tuci din care turna, turna neobosit, cum îi zâmbea între două îmbucături; dar, tot femeie fiind, știa că trebuia să-și lase bărbatul să se deschidă singur, să-și limpezească sufletul și vorbele pe deasupra mesei și să-i povestească în timpul său tot ce era de povestit. Așa că nu l-a întrebat nimic când l-a văzut abătut, ci a așteptat. Nu a durat mult până când Kasapeck a început să îi povestească despre Albaniy.

– S-ar putea să nu fie toți morți, a zis.

– Ai fi găsit cadavre, Karel. Sunt totuși mulți.

– Nu neapărat. Dar s-ar putea ca Albaniy să mă mintă.

– De ce ar face-o?

– De ce mint oamenii? Vrei să încerc să formulez o teorie aici, la masă?

Femeia a zâmbit:

– O să mergi până acolo, nu?

Kasapeck a dat din cap că da.

– Dar cred că mai întâi o să merg singur. În satele astea mici și izolate, vorba circulă repede și am o bănuială că oamenii ăștia nu au dispărut, ci se ascund. Până aș ajunge cu o echipă la livadă, s-ar ascunde naiba știe unde pe acolo. Cred că o să fac o vizită în civil.

Magda a plecat privirea în cana cu ceai. Vizitele în civil erau preferatele lui Kasapeck, care nu prea agrea compania altora, nu se încredea în oricine și mai ales nu lucra după metodologia altuia. Însă ultima vizită în civil i-a adus un glonte în pulpă și o sinucidere pe conștiință, așa că Magda nu a primit planurile sale cu inima împăcată. Dar femeia mai știa și că bărbatul ei era dispus să facă orice pentru a rezolva cazul care se prelungea de aproape trei ani și care amenința să fie ultimul caz al comisarului Karel Kasapeck, o ieșire la rampă deloc demnă pentru o carieră atât de mulțumitoare. Așa că a tăcut. A tăcut cum știu femeile să tacă când cunosc prea multe, a tăcut și a făcut și cosmosul să tacă.

După câteva zile de ploaie neîncetată, norii s-au potolit din senin, niciun strop nu a mai lovit geamul bucătăriei.

– Dacă stă ploaia și oamenii ies la livadă, mâine seară dau o tură până în Oglinzi, a zis Kasapeck.

– Mâine e ziua Juliei, a răspuns Magda.

– Știu, n-am uitat. O să ajung.

Kasapeck a vârât ultima bucată de carne în gură și a plimbat-o pe limbă o vreme, după care a zis:

– Unde e?

– La o prietenă, ceva colegă de clasă. Au nu știu ce referat de făcut pe mâine.

– Doarme acolo?

Magda a aprobat din cap, apoi a așezat mâna pe umărul lui Kasapeck.

– Mergem în dormitor? a întrebat femeia.

– Mergem, a răspuns bărbatul.

Și cei doi au ieșit din bucătărie ținându-se de mână și au intrat în dormitor, să-și încălzească oasele cu carnea celuilalt, așa cum și cât mai puteau. Ploaia s-a oprit și, undeva, în satul Oglinzi, chipuri identice priveau prin geamlâcuri prăfuite către cerul negru, viu ca o creatură care colcăia pe firmament și nu lăsa pe nimeni să treacă dincolo de el.

Deși ploaia se oprise cu câteva ore în urmă, pe la miezul nopții, zorii zilei erau încă umezi, pământul îngroșat de udul zilelor, copacii atârnau obosiți, crengile erau aproape până la pământ la marginea satului. Markus Albaniy a lăsat mașina acasă, ca să nu dea de bănuit, și a luat autobuzul, care știa că-l duce la marginea satului. Cât timp stătuse în Oglinzi la muncă avusese timp să învețe mersul lucrurilor pe acolo, deși toate i-au părut oarecum necrescute, ca pâinea nedospită. La fel de ciudat i-a părut să afle că niciun autobuz nu intra în sat, dar că era unul care mergea mai departe de Oglinzi și care te putea lăsa la marginea sa, chiar la intrare, dacă i-o cereai șoferului. Markus a urcat în autobuzul de lângă gară în jurul orei nouă și i-a spus șoferului să-l lase lângă Oglinzi.

Cu el nu a mai coborât nimeni. S-a uitat în jur, dar nu a zărit-o pe Martha. A privit ceasul și a văzut că mai avea de așteptat zece minute. Martha i-a zis să vină la nouă și jumătate, nu mai devreme, nu mai târziu. El, iată, ajunsese mai devreme. Acum ce? a gândit Markus și și-a îndreptat ochii în toate părțile. Intrarea în Oglinzi se făcea printr-un culoar de copaci cocoșați, ca un coridor parcă dinadins neatins de mâini omenești. Nicio casă împrejur, iar de cealaltă parte a străzii, pădurea deasă, un zid verde și negru în care nimic nu se urnea; rătăcitul care cuteza să intre dincolo de el putea rămâne prins între rădăcini desțelenite.

Markus s-a gândit la animalele din acel codru des, după care a tresărit: a auzit un zgomot și s-a întors spre intrarea în sat, sperând să o vadă pe Martha. În schimb, dintre copaci, un puști cam de șapte ani îl privea, cocoțat pe o bicicletă. Markus a ridicat mâna și i-a făcut un semn băiatului, dar chipul acestuia era fără expresie. Privindu-l mai cu atenție, Markus a observat că ochii copilului se mișcau neobișnuit de alert în spatele măștii imobile, care îi servea drept chip. În rest, un puști obișnuit: tricou maro, pantaloni scurți, picioare slabe, ciolănoase, pline de julituri și nămol. Bicicleta era veche, Markus se pricepea la ele, a încercat să-și amintească când mai văzuse un asemenea model; și-a dat seama că trebuia să fi fost cam de vârsta puștiului din fața lui când a pedalat ultima oară în curtea lui Pișta, mecanicul, pe una ca asta, în timp ce taică-său fuma, râdea și sugea din sticla de coniac cu ai lui. Cauciucurile erau năclăite cu nămol, ca două cercuri mari de rahat, bulgări lipicioși între spițe. Și-a mutat privirea pe chipul băiatului: din nou acei ochi străini plimbându-se sălbatic în găvane, ca și cum ar fi fost ai altcuiva.

Markus a coborât mâna; puștiul a întors bicicleta în drum și a pornit către Oglinzi, pedalând cu greu în dâre late de mașini de teren. S-a uitat din nou la ceas. Mai erau șapte minute.

Tweet