La treizeci şi şase de ani, neurochirurgul Paul Kalanithi a descoperit că suferă de cancer la plămâni. A fost începutul unei schimbări tragice: medicul care tratează pacienţi în fază terminală s-a transformat într-un pacient care se luptă să trăiască. Iar viitorul pe care şi-l imagina împreună cu soţia s-a evaporat. Cu ultima suflare este cronica transformării sale dintr-un naiv student la Medicină, care se întreabă ce înseamnă o viaţă plină de sens, în neurochirurg, în pacient şi într-un tată care trebuie să-şi înfrunte propria moarte.

Fără a şti cât mai are de trăit, Paul Kalanithi a început să scrie. Rezultatul este Cu ultima suflare, o carte intimă, despre înfruntarea morţii atât ca doctor, cât şi ca pacient. Kalanithi a murit la 37 de ani, în martie 2015. Soţia sa, Dr. Lucy Kalanithi, vorbeşte despre cum a apărut această carte.

Când s-a decis Paul să scrie această carte?

A fost diagnosticat în mai 2014 de cancer metastatic şi când a aflat că există tratamente care îi puteau extinde durata de viată, s-a întors la muncă. Dar, avea această idee că dacă ar mai avea un an de trăit, ar scrie o carte. A scris un eseu pentru New York Times intitulat „Cât mai am de trăit?” şi a avut un răspuns pozitiv la el. În timp ce îşi termina rezidenţiatul în neurochirurgie, a început să scrie propunerea pentru carte. În acea perioadă, tratamentul său a încetat să mai funcţioneze şi a devenit mai bolnav. Când a realizat că nu mai poate continua să lucreze ca neurochirurg, efortul de a scris s-a mărit. A devenit scopul său final. Într-un fel, scria un jurnal pentru a face faţă bolii, dar în acelaşi timp, ştia că scrie pentru a fi citit, pentru a purta oamenii prin experienţa de a înfrunta moartea.

Ai citit-o şi tu pe măsură ce o scria?

Era parte din ceea ce făceam noi. Citeam zilnic sau săptămânal şi, într-un fel, era o metodă prin care comunicam direct. Uneori scria lucruri pe care nu le-ar fi spus cu voce tare.

Şi tu eşti doctor. Crezi că faptul că amândoi lucraţi ca doctori v-a făcut mai pregătiţi să vorbiţi sincer despre moarte?

A fost ceva şi bun şi rău în acelaşi timp. De îndată ce am văzut amândoi analizele, nu ne-am făcut iluzii despre ce înseamnă. Ştiam că va muri în câţiva ani. Dar nu am fost supăraţi. Am văzut atâţia pacienţi trecând prin situaţii devastatoare asemănătoare încât am spus doar „Acum e rândul nostru”.

Ai scris epilogul pentru carte, după ce Paul a murit. Cum a fost acest proces?

A fost dureros în mai multe feluri, pentru că nu mă consider un scriitor şi pentru că a fost intens emoţional. Dar m-am simţit obligată să o fac. Simţeam că este o parte importantă a poveştii sale: despre el, despre scopul său, ce s-a întâmplat de când a murit. Eram o echipă când era în viaţa, deci era natural să terminăm această carte tot ca o echipă.

Cartea este foarte sinceră. Sunt părţi care ai fi vrut să nu apară?

La prima vedere, da. La început este o parte despre problemele din căsătoria noastră, chiar înainte ca Paul să fie diagnosticat. Sunt şi câteva părţi intime despre decizia de a avea un copul şi detalii despre moartea lui Paul. Nu am anticipat că el va fi atât de deschis; el a setat tonul. Dar detaliile sunt ceea ce fac povestea şi universală şi personală. Când oamenii spun cu voce tare lucruri care nu sunt mereu spuse, atunci devine cu adevărat important.

Văzând totul, am spus: „O să merg înainte cu asta”. Chiar şi când Paul a murit, am avut controlul editorial şi puteam să scot părţi din carte, dar nu am vrut. Scopul meu era ca ceea ce Paul a vrut să spună să rămână în aceste pagini.

Sursă: Listener