Fie şi numai pentru simplul motiv că lucrarea apare în româneşte înainte de a fi fost tipărită în Franţa. Ceea ce arată că măcar din acest punct de vedere şi în pofida crizei economice prelungite ce a afectat în cel mai dur chip cu putinţă cultura şi, pe cale de consecinţă, producţia de carte, România a recuperat într-un răstimp spectaculos bună parte dintre rămânerile în urmă şi din absenţa sincronizării cu specificul culturii şi efervescenţei intelectuale occidentale. Spun aceasta fiindcă pe piaţa ideilor nu întotdeauna graba strică treaba, ci, dimpotrivă, se întâmplă chiar ca graba să facă treaba.

Pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat că doar repeziciunea în a pune la dispoziţia cititorilor o anume lucrare nu validează defel o anume întreprindere editorială. Aşa că mă simt obligat să adaug că Ariane Mnouchkine şi Théâtre du Soleil poate că nu este neapărat o carte-eveniment, nu e, cu siguranţă, cea mai bună carte posibilă despre un fenomen teatral de o amplitudinea estetică şi de o longevitate cu totul ieşite din comun, dar este, fără doar şi poate, o lucrare utilă. Scrierea lui Bruno Tackels nu documentează exhaustiv respectiva aventură, nu reconstituie minuţios tot ceea ce a însemnat şi înseamnă vitalitatea artistică a Companiei fondate şi conduse de Mnouchkine. Autorul însuşi admite acest lucru atunci când scrie că “sunt perfect conştient că această cărticică nu e decât un eseu. Este într-adevăr o privire personală (s.m. M.M), fără îndoială subiectivă (s.m. M.M.), parţială, incompletă. Nu are dorinţa de a panorama compania du Soleil, nici dorinţa de a sistematiza, de a face istoriografie prin mărturia depusă. Despre asta este vorba, în fond: urma scrisă de un martor, direct şi uneori, indirect, care a avut şansa să se intersecteze cu drumul vostru artistic. Dintr-odată, această carte este şi a voastră, rezultat al amprentei preţioase pe care aţi ştiut să o lăsaţi în sufletul meu. O preumblare printre tufişuri”.

Valoarea eseului lui Bruno Tackels nu trebuie, prin urmare, căutată, în aspiraţia lui spre teoretizare. O aspiraţie ce, totuşi, există şi care se manifestă mai cu seamă în primele pagini ale cărţii, atunci când autorul ei îi integrează pe Mnouchkine, pe actorii trupei şi, într-o oarecare măsură şi destul de rezervat chiar şi pe Hélène Cixous printre aşa numiţii les écrivains de plateau, alăturându-i astfel unor Castellucci, Rodrigo Garcia sau Pippo Delbono. Adică plasându-i printre acei oameni ai scenei ce au refuzat să-şi construiască spectacolele având ca punct de plecare un text pre-existent, elaborat de altcineva. De fapt, aşa cum lesne descoperim citind cartea, Mnouchkine şi actorii ei au făcut apel şi la texte preexistente şi nu doar în momentele de la începutul existenţei Companiei. În 1967, de pildă, Théâtre du Soleil înscena Bucătăria de Arnold Wesker, loc în care deja s-a manifestat una dintre principale credinţe şi dominante estetice propăvăduite de Mnouchkine, aceea în actor, în capacitatea acestuia de a fi creatorul absolut, în corpul lui, în forma mimată.

Actorii de la Théâtre du Soleil s-au reîntors, aşa cum arată Bruno Tackels însuşi la clasici, reîntoarcere provocată de dorinţa de a face şcoală. Aşa i-au redescoperit ei, într-o formă, e adevărat, neaşteptată, pe tragicii greci, pe Shakespeare, pe Molière (cf. subcapitolul Grecii din capitolul Théâtre du Soleil şi istoria) .

Nu conteză, de fapt, că în spaţiul acestei operaţii nu tocmai izbutită de teoretizare şi care, de altminteri, a fost abandonată de Bruno Tackels pe măsură ce lucrarea lui avansează, autorul comite o eroare de asociere semnalată de George Banu în prefaţa semnificativ intitulată Bruno Tackels in vizită (s.m. M.M.) la Théâtre du Soleil, având-o ghid pe Ariane Mnouchkine. Acei les écrivains de plateau îşi au ascendenţa nu în Shakespeare, Lope de Vega sau, poate, Molière, cum crede Tackels, ci în actorii de bâlci preţuiţi de Meyerhold, cei cărora, scrie George Banu, “Mnouchkine le-a resimţit nostalgia şi li s-a dăruit în numele unei iubiri constante de teatru, a atracţiei pentru actori, a gustului său pentru ustensilele teatrului, măşti sau marionete”.

Cu adevărat semnificativ e altceva. Şi anume că din vizitele sale repetate la teatrul din La Cartoucherie, vizite în care s-a bucurat de ospitalitatea programatică, subliniată ca atare în carte, a lui Ariane Mnouchkine şi a trupei sale, vizite devenite importante evenimente de viaţă ce ne sunt acum şi nouă împărtăşite, s-au născut o seamă de exerciţii de admiraţie sau un discurs de îndrăgostit. Desigur, ca orice discurs de îndrăgostit, nici cel găzduit în eseul care face aceste obiectul acestor însemnări, nu e scutit de elanuri, de exaltări, de exclamaţii, de jubilaţii. Tackels izbuteşte însă ca, fără să-şi mascheze nici un moment sentimentele, ataşamentul, admiraţia, asocierea subiectivă cu experienţele teatrale ale trupei Du Soleil, să surprindă esenţa demersului ei estetic, artistic, etic, social şi istoric. Aici rezidă, cred, punctul forte al mărturiei sale.

Sunt, aşadar, documentate în carte, ataşamentul lui Ariane Mnouchkine, dar şi datoriile contractate de aceasta faţă de celebrul mim Lecocq ca şi decontarea lor în spectacolele de la Théâtre du Soleil. E subliniată credinţa absolută în actor, în obligaţia regizorului de “a-i face loc actorului”, de a-l stimula să arate ceea ce se află înlăuntrul lui. De unde realitatea că “repetiţiile…devin uneori încercare”. Se observă că Théâtre du Soleil înseamnă o artă de a trăi, artă împărtăşită spectatorului cu care artiştii din La Cartoucherie (“mic regat al unei utopii concrete, cum inspirat scrie Tackels)” stabilesc o relaţie de comunicare cu totul specială, relaţie ce îşi află reflectarea într-o receptare aparte şi un efect de spectacol pe măsură.

Se pune în evidenţă ambivalenţa preocupărilor trupei- spre istorie, dar şi spre actualitate (“sevă hrănitoare ce structurează timpul şi munca”). Iar actualitate înseamnă adesea politică. Se insistă asupra fascinaţiei pentru Asia şi teatrul ei, ca partea a fascinaţiei pentru sacru şi a convingerii că “teatrul este unul dintre ultimele locuri sacre ale civilizaţiei noastre”, dar şi asupra credinţei în rolul muzicii de spectacol, detaliindu-se rolul lui Jean-Jacques Lemêtre, un veritabil partener al actorilor.

Cartea lui Bruno Tackels mai conţine şi un foarte util Jurnal de platou în care se recapitulează filmările la Les Naufragés du Fol Espoir, aceasta după ce am fost preveniţi asupra relaţiei aparte existente la Du Soleil între teatru şi cinematograf, dar şi transcrierea unei întâlniri publice dintre Ariane Mnouchkine şi Anatoli Vasiliev, întâlnire la care semnatarul volumului a avut privilegiul de a fi nu doar martor, ci şi participant activ, implicat.

Bruno Tackels- ARIANE MNOUCHKINE ŞI THÉÂTRE DU SOLEIL ; Traducerea: Eugenia Anca Rotescu; Editura Nemira, Bucureşti, 2013

Autor: Mircea Moraru

Sursa: adevarul.ro