,,Rădăcinile sunt crengi cufundate-n pământ. Crengile sunt rădăcini crescute-n văzduh.’’ scria Rabindranath Tagore cu un veac în urmă şi la aceste stihuri ne duce cu gândul un titlu precum Iarba cerului.

După cum mărturiseam şi cu alte ocazii, citesc rar SF, neavând vocaţie pentru această literatură tehno-vizionară ca s-o numim aşa, dar această premisă nu mă împiedică să recunosc rostul acestei zone literare. Anume acela de a găsi explicaţii destinului omenirii, de a întrevedea posibilităţi de perpetuare şi de supravieţuire.

Când era scris acest roman, în anii ’70, literatura SF autohtonă semnifica implicit o formă de evadare culturală. Pe alocuri, filmul care ni se derulează în faţa ochilor parcurgând această carte pare unul american tipic anilor optzeci, când efectele speciale nu vădeau complexitatea lor de acum. În centru se găseşte un fel de James Bond intergalactic pe fondul unui peisaj mineralo-metalic, căci pământenii au fost nevoiţi să părăseasacă Terra şi să colonizeze diverse alte planete. În acest context, nostalgia ierbii le devine intrinsecă umanoizilor. ,,Pământul nu mai putea asigura condiţii optime vieţii cu toate eforturile depuse în acest sens de oameni, cu toate că ei ridicaseră pe cer o sumedenie de sori artificiali, cu toate că împânziseră solul şi subsolul la diverse adâncimi cu conductele uriaşe ale caloriferelor şi frigiderelor atomice destinate echilibrării şi stabilizării climei’’. Cu treizeci de ani înaintea acutizării manifestărilor încălzirii globale, autorul a avut intuiţia şi informaţia necesară să plăsmuiască criza planetară descrisă mai sus.

Autor: Anca Giura

Citeşte continuarea pe bookblog.ro