Un nou roman de îndrăgita scriitoare-cult de science-fiction, Ursula K. Le Guin, în curs de apariție în ARMADA: Lumii îi spuneau pădure.
Finalist al premiilor NEBULA&LOCUS
Existența pașnicilor athestani se schimbă pentru totdeauna când lumea lor este invadaă de yumenii cei însetați de sânge, căci sunt reduși la statutul unor sclavi aflați la cheremul unor stăpâni nemilostivi. Iar disperarea îi împinge să se revolte.
De îndată ce comit prima crimă, își dau seama că au pornit pe un drum fără întoarcere.
Fragment în avanpremieră
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu
Capitolul 1
În clipa trezirii, în mintea căpitanului Davidson își făcură apariția două evenimente din ziua precedentă. Căpitanul rămase întins în întuneric și le contemplă pentru o vreme. Unul era bun: sosise transportul cel nou de femei. Să nu‑ți vină să crezi! Erau acolo, în Centralville, la douăzeci și șapte de ani‑lumină de Pământ cu NAFAL‑ul și la patru ore de zbor până la Tabăra Smith, al doilea transport de femele pentru împerechere al coloniei Noul Tahiti, sănătoase și curate, 212 capete, stoc uman a‑ntâia. Sau, oricum, destul de bun. Al doilea eveniment era prost: un raport din Insulele Sterpe despre recolte slabe, eroziuni masive, o alunecare de teren. Șirul de 212 femeiuști pieptoase, bune de iubit, îi dispăru din minte atunci când își imagină ploaia ce turna pe pământul arat, transformându‑l în noroi, apoi subțiind noroiul într‑o zeamă roșie care curgea peste stânci, în marea șfichiuită de ploaie. Eroziunea începuse înainte ca el să plece de pe Insulele Sterpe pentru a prelua conducerea Taberei Smith și, fiind dotat cu o memorie vizuală excepțională, de tipul denumit eidetic, și‑o reamintea acum perfect. Se părea că gulie ăla de Kees avusese dreptate; în locurile unde intenționai să pui ferme trebuia să lași mulți copaci în picioare. Cu toate acestea, Davidson nu reușea să înțeleagă de ce o fermă de soia trebuia să irosească atâta teren prețios pentru copaci, dacă solul era întreținut cu adevărat științific. În Ohio nu era așa; dacă voiai porumb, plantai porumb și nu risipeai terenul cu pomi și alte chestii. Pământul era însă o planetă îmblânzită, pe când Noul Tahiti, nu. De aceea se găsea Davidson aici, ca s-o îmblânzească. Dacă din Insulele Sterpe nu mai rămăsese acum decât piatră, la gunoi cu ele; începi iarăși, pe altă insulă și te străduiești să iasă mai bine. Nu putem da greș, noi suntem Oameni. O să-nveți tu repejor ce‑nseamnă asta, planetă nenorocită! gândi Davidson și rânji în penumbra barăcii, deoarece îi plăceau înfruntările. Oameni Gânditori, își zise el, apoi Femei! și șirul de figurine începu să i se perinde prin minte, zâmbind și legănându‑se.
— Ben! urlă el, ridicându‑se și lăsându‑și tălpile pe dușumeaua goală. Adu apă fierbinte, iute‑iute!
Răcnetul îl trezi complet. Se întinse, se scărpină pe piept, își trase șortul și ieși din baracă în lumina soarelui, făcându‑le pe toate într‑o suită rapidă de mișcări. Era un bărbat voinic, cu mușchi puternici și‑i plăcea să‑și folosească trupul antrenat. Ben, creechul lui, pregătise apa; o pusese pe foc, ca de obicei, iar acum stătea și privea în gol, tot ca de obicei. Creechii nu dormeau niciodată, doar stăteau și priveau.
— Dejunul! Iute‑iute! făcu Davidson, luându‑și aparatul de ras de pe masa grosolană, unde creechul îl pusese alături de un prosop și de o oglinjoară proptită vertical.
Avea multe de făcut azi deoarece, în ultima clipă înainte de‑a se scula, hotărâse să zboare până la Central, să vadă cu ochii lui femeile. Nu aveau să reziste prea mult, 212 printre două mii de bărbați și, ca și primul transport, majoritatea erau, probabil, Mirese de Colonie, deci numai vreo douăzeci‑treizeci veniseră ca Personal de Recreere; dar puștoaicele alea erau niște gagici ale dracului de lacome și Davidson intenționa, de data asta, să fie primul la rând cu cel puțin una dintre ele. Zâmbi în partea stângă, păstrând obrazul drept nemișcat sub lama care zumzăia.
Bătrânul creeche se mocăia; avea nevoie de o oră ca să aducă dejunul de la bucătărie.
— Iute‑iute! zbieră Davidson și Ben își sili târșâitul fără oase să adopte ritmul unui umblet.
Ben avea cam un metru înălțime, iar blana lui de pe spate era mai mult albă decât verde; era bătrân și prost chiar și pentru un creeche, însă Davidson știa cum să se poarte cu el. Mulți oameni nu puteau să se descurce cu creechii, care nu erau buni de nimic, dar Davidson nu avusese niciodată probleme cu ei; l‑ar fi putut îmblânzi pe oricare dac-ar fi meritat osteneala. Totuși, nu merita. Adu suficienți oameni, construiește mașini și roboți, ridică orașe și ferme, și nimeni n‑o să mai aibă nevoie de creechi. Iar asta era o chestie bună. Planeta, Noul Tahiti, era, realmente, făcută pentru oameni. Curățată bine, cu pădurile tăiate pentru a lăsa loc culturilor de cereale, cu sălbăticia, ignoranța și apucăturile primitive înlăturate, ar fi fost un paradis, un adevărat Eden. O planetă mult mai bună decât Pământul cel uzat. Ar fi fost planeta lui, deoarece, în adâncul firii, ăsta era Don Davidson: un îmblânzitor de planete. Nu era lăudăros, dar își cunoștea capacitățile. Pur și simplu, așa era el făcut. Știa ce voia și cum să obțină ceea ce voia. Și obținea întotdeauna.
Dejunul îi răspândi o căldură plăcută în stomac. Buna dispoziție nu i se strică nici măcar atunci când îl zări pe Kees Van Sten îndreptându‑se către el: un bărbat gras, alb și îngrijorat, cu ochii holbați ca niște mingi albastre de golf.
— Don, începu Kees fără să‑l salute, nătărăii au vânat iarăși căprioare-roșii în Fâșii. În camera din spate din Lounge, sunt optsprezece perechi de coarne.
— Kees, nimeni nu i‑a oprit niciodată pe braconieri de la braconaj.
— Tu-i poți opri. De asta trăim cu legea marțială permanentă și de asta e colonia militarizată. Ca să se respecte legile.
Un atac direct din partea grăsanului Gulie! Chiar că era de‑a dreptul amuzant.
— Bine, zise Davidson, împăciuitor. Îi puteam opri. Eu însă trebuie să am grijă de oameni; asta‑i datoria mea, așa cum ai spus chiar tu. Iar oamenii sunt cei importanți. Nu animalele. Dacă un pic de braconaj îi ajută pe oameni să îndure traiul de aici, atunci intenționez să‑nchid ochii. Trebuie să se distreze și ei.
— Au la dispoziție jocuri, sporturi, înregistrările celor mai importante evenimente sportive din ultimul secol, alcool, halucinogene și un lot proaspăt de femei în Central pentru cei nemulțumiți de aranjamentele destul de lipsite de imaginație ale Armatei pentru homosexualitate igienică. Eroii tăi de graniță sunt putrezi de vicii și nu-i necesar să extermine o specie băștinașă rară doar „ca să se distreze”. Dacă nu iei măsuri, va trebui ca în raportul meu către căpitanul Gosse să consemnez o abatere majoră de la Convenția Ecologică.
— N‑ai decât să procedezi așa, dacă ți se pare nimerit, Kees, replică Davidson, care nu‑și pierdea niciodată cumpătul. Modul în care un european, cum era Kees, se înroșea când nu‑și mai putea controla nervii era cumva patetic. La urma urmei, continuă el, asta ți‑e meseria. N‑o să fac contestație; n‑au decât să se certe la Central și să hotărască cine are dreptate. Kees, de fapt, tu vrei să păstrezi locul ăsta așa cum e acum. Ca pe o gigantică rezervație naturală. Pe care s‑o privești, s‑o studiezi… Perfect, doar ești un specialist. Noi, însă, suntem niște tipi obișnuiți care‑și văd de treburile lor. Pământul are mare, mare nevoie de lemn. Pe Noul Tahiti am găsit lemn. Așa încât, am devenit tăietori de lemne. Vezi, noi ne deosebim prin aceea că la tine, Pământul nu-i pe primul loc. La mine, este.
Kees îl privi pieziș, cu ochii lui rotunzi și albaștri.
— Este oare? Vrei să transformi planeta asta într‑o imagine a Pământului, da? Un pustiu din beton?
— Când rostesc cuvântul Pământ, Kees, eu mă gândesc la oameni. La bărbați. Pe tine te preocupă căprioarele, pomii, buruienile, perfect, asta‑i păsărica ta. Mie însă îmi place să văd lucrurile în perspectivă, de sus în jos, și deocamdată sus se găsesc oamenii. Acum noi suntem aici și de aceea planeta asta va face ca noi. Fie că‑ți place, fie că nu, este o realitate; așa stau lucrurile. Uite ce‑i, aș vrea s‑o întind până-n Central să le văd pe noile coloniste. Vii și tu?
— Nu, mulțumesc, căpitane, răspunse specialistul și se îndreptă spre baraca Laboratorului.
Era furios. Iritat din cauza nenorocitelor alea de căprioare. Erau, într‑adevăr, niște animale mari. Memoria perfectă a lui Davidson și‑o reaminti pe prima, zărită chiar acolo, în Ținutul Smith: o umbră mare și roșie, înaltă de doi metri până la umăr, cu o coroană de coarne înguste și aurii, un animal iute și curajos, cel mai perfect vânat care putea fi închipuit. Pe Pământ foloseau deja robocăprioare, chiar și în Munții Stâncoși și în Parcul Himalaia; căprioarele adevărate dispăruseră aproape complet. Creaturile astea reprezentau visul oricărui vânător. Așa încât, aveau să fie vânate. Ce dracu’, le vânau până și creechii sălbatici, cu arcușoarele lor jalnice. Căprioarele trebuiau să fie vânate deoarece de asta se găseau acolo. Numai amărâtul ăsta sensibil de Kees nu putea pricepe! De fapt, era deștept, dar nu îndeajuns de realist. Nu pricepea că pentru a câștiga trebuie să te dai de partea învingătorilor. Iar Omul, conchistador experimentat, câștigă de fiecare dată.
Davidson se grăbi prin așezare, cu soarele dimineții în ochi, respirând mirosul de lemn proaspăt tăiat și fumul dulceag de lemn ars înălțându‑se prin aerul cald. Lucrurile erau destul de ordonate pentru o tabără forestieră. Cei două sute de bărbați din tabără îmblânziseră, în numai trei luni-P, o porțiune bunicică din sălbăticie. Tabăra Smith: două geodezice mari din plastic ondulat, patruzeci de barăci din lemn, construite de creechi, gaterul și crematoriul, care lăsa un norișor albastru peste sute de metri pătrați de bușteni și cherestea; mai sus, câmpul de aterizare și hangarul mare din prefabricate, destinat elicopterelor și mașinilor grele. Asta era totul. Însă când sosiseră ei, nu existase absolut nimic. Numai copaci. Un codru întunecat de trunchiuri răsucite și încolăcite, fără de sfârșit și fără de înțeles. Un râu leneș acoperit și sufocat de pădure, câteva colibe ale creechilor, pitite printre tulpini, căprioare-roșii, maimuțe-păroase, păsări. Și copaci. Rădăcini, trunchiuri, ramuri, crenguțe, frunze; frunze deasupra capului și sub tălpi, în față și în ochi, nenumărate frunze pe nenumărați copaci.
În cea mai mare parte, planeta Noul Tahiti era alcătuită din apă: oceane calde și puțin adânci, întrerupte ici și colo de recife, insulițe și arhipelaguri, precum și de cele cinci mari Ținuturi, ce alcătuiau un arc de 2 500 de kilometri în sectorul sferic nord‑vest. Iar toate continentele acelea erau acoperite cu copaci. Ocean și pădure. Astea erau opțiunile pe Noul Tahiti. Apă și soare sau umbră și frunze.
Oamenii se aflau însă acolo ca să risipească umbra și să transforme hățișurile în scânduri netede, care pe Pământ erau mai prețioase decât aurul. Nu era nicio exagerare, deoarece aurul se putea obține din apa de mare sau de sub ghețurile Antarcticei, dar nu și lemnul; lemnul era produs numai de copaci. Iar pe Pământ devenise, într‑adevăr, un lux necesar. De aceea, pădurile extraterestre deveneau lemn. Două sute de bărbați cu robofierăstraie și topoare tăiaseră deja, în numai trei săptămâni, opt Fâșii late de un kilometru și jumătate în Ținutul Smith. Cioturile Fâșiei cea mai apropiată de tabără erau de acum albe și sfărâmicioase; tratate chimic, aveau să se transforme într‑o cenușă fertilă până la sosirea coloniștilor permanenți, fermierii care aveau să se instaleze în Ținutul Smith. Lor nu le mai rămânea decât să planteze semințele și să aștepte încolțirea lor.
Toate acestea se mai făcuseră odată, de mult. Asta era ceva straniu și reprezenta, de fapt, dovada că Noul Tahiti era destinat oamenilor. Tot ceea ce se găsea acolo venise de pe Pământ cu un milion de ani în urmă, iar evoluția urmase o linie atât de asemănătoare, încât recunoșteai imediat orice: pin, stejar, nuc, castan, brad, ilice, frasin; căprioară, pasăre, șoarece, pisică, jder, maimuță. Bineînțeles, umanoizii de pe Hain‑Davenant pretindeau că ei făcuseră asta, în aceeași perioadă în care colonizaseră Pământul dar, dacă‑i ascultai pe extratereștrii ăia, descopereai că ei ar fi populat, pare-se, cam toate planetele din galaxie și ar fi inventat totul, de la sex până la piuneze! Teoriile despre Atlantida erau mult mai realiste și planeta ar fi putut foarte bine să fie o colonie atlantă uitată. Oamenii însă muriseră. Iar ființa cea mai asemănătoare lor, care se dezvoltase din linia maimuțelor pentru a‑i înlocui, era creechul – înalt de un metru și acoperit cu blană verde. Ca extratereștrii erau standard, dar ca oameni erau un vacs – pur și simplu, nu le semănau. Poate peste încă vreun milion de ani. Conchistadorii apăruseră însă mai devreme. Acum, evoluția nu mai avea pasul unei mutații întâmplătoare, o dată la un mileniu, ci viteza navelor stelare ale Flotei Terrane.
— Hei, căpitane!
Davidson se răsuci, o reacție întârziată doar cu o fracțiune de secundă, dar destul ca să‑l nemulțumească. Planeta asta blestemată avea ceva în ea, în soarele auriu și cerul albicios, în brizele molcome care aduceau arome de frunze și polen, ceva care te făcea să visezi cu ochii deschiși. Hoinăreai, gândindu‑te la conchistadori, la destin și la alte chestii, și începeai să te miști încet și leneș ca un creeche.
— ’Neața, Ok, îi răspunse șefului tăietorilor de lemne.
Negru și vânos ca un cablu de oțel, Oknanawi Nabo era opusul fizic al lui Kees, dar avea aceeași privire îngrijorată.
— Ai o clipă liberă?
— Sigur că da. Ce te frământă, Ok?
— Împuțiții ăștia mici.
Se rezemară cu spatele de o balustradă ruptă. Davidson își aprinse prima marijuană a zilei. În lumina soarelui, fumul albăstrui și cald se înălța lent în văzduh. Pădurea dinapoia taberei, o fâșie netăiată, lată de cinci sute de metri, era plină de zgomote: pocnituri, trosnituri, scârțâituri, foșnete, fâșâituri, sunetele ce populează totdeauna pădurile dimineața. Poiana aceea ar fi putut să fie Idaho în 1950. Sau Kentucky în 1830. Ori Galia în 50 î.e.n. „Tiu‑ui”, ciripi în depărtare o pasăre.
— Mi‑ar place să scap de ei, căpitane.
— De creechi? Cum adică, Ok?
— Să‑i las să plece. La gater nu‑i pot face să muncească îndeajuns ca să am motiv să‑i păstrez. Nu sunt decât o bătaie de cap. Pur și simplu, nu muncesc.
— Lucrează, dacă știi cum să‑i iei. Ei au ridicat tabăra.
Chipul de obsidian al lui Oknanawi era neclintit.
— În fine, pesemne că tu știi cum să‑i iei. Eu nu știu. Făcu o pauză, apoi urmă: În cursul de Istorie Aplicată, pe care l‑am urmat în timpul pregătirii pentru Zone de Frontieră, se spunea că sclavia n‑a dat niciodată roade. N‑a fost rentabilă.
— Așa‑i, dar aici nu‑i sclavie, Ok, băiatule. Sclavii înseamnă oameni. Când crești vite, e vorba de sclavie? Nu. Și e o ocupație rentabilă.
Oknanawi încuviință impasibil, dar continuă:
— Sunt prea mititei. Am încercat să‑i înfometez pe cei mai încăpățânați. Pur și simplu stau, se zgâiesc în gol și mor de foame.
— Sunt mici, așa‑i, dar nu te lăsa prostit, Ok. Sunt duri; au o rezistență colosală și nu simt durerea la fel ca oamenii. Nu uita asta. Tu crezi că dacă‑l pocnești pe unul e ca și cum ai lovi un copil. Crede‑mă, dacă ar fi după ce simt ei, puteai la fel de bine, să dai într‑un robot. Uite, te‑ai culcat cu câteva femele și ai văzut că parcă nu simt nimic, nici plăcere, nici durere; stau acolo, ca niște saltele, indiferent ce le‑ai face. Toți sunt așa. Poate c‑au mai mulți nervi primitivi decât oamenii. Ca peștii, de pildă. Să‑ți zic o chestie scârboasă, apropo de asta. Pe când eram în Central, înainte de a veni aici, unul dintre masculii îmblânziți a sărit la mine. Știu că ți s‑a spus că ei nu luptă niciodată, însă ăsta a venit glonț la mine și noroc că nu era înarmat, altfel m‑ar fi omorât. Aproape c‑a trebuit să‑l ucid, ca să‑mi dea drumul. Și revenea tot mereu. E incredibil câte lovituri a primit, fără ca măcar să le simtă. Ca un gândac pe care trebuie să‑l strivești, deoarece nu știe c‑a fost deja călcat. Uite aici.
Davidson își aplecă țeasta tunsă perie și arătă o umflătură înapoia unei urechi.
— Era aproape gata să‑mi facă felul – asta după ce‑i rupsesem brațul și‑l umplusem de borș pe față! Nu mai reușeam să‑l opresc… Ok, toată chestia e că creechii sunt puturoși, proști, trădători și nu simt durerea. Trebuie să fi dur cu ei.
— Nu merită oboseala, căpitane. Blestemații ăștia verzi nu vor să lupte, nu vor să muncească, nu vor să facă nimic. Decât să mă enerveze.
În mormăitul lui Oknanawi se simțea o cordialitate, care nu reușea să‑i mascheze însă încăpățânarea. Nu avea să‑i bată pe creechi pentru că erau mult mai plăpânzi decât el; asta era clar în mintea lui și deveni evident și pentru Davidson, care acceptă imediat ideea. Știa cum să‑și manevreze oamenii.
— Fii atent, Ok. Încearcă următoarea chestie: Adună‑i pe șefii lor și spune‑le că ai să‑i injectezi cu halucinogene. Mescalină, opiu, orice, ei nu le deosebesc, dar se tem de ele. Nu exagera și‑ți garantez c‑o să ai succes.
— De ce le e frică de halu? întrebă șeful de echipă.
— De unde să știu? Femeile de ce se tem de șoareci? Ok, în privința femeilor și a creechilor, nu căuta explicații! Apropo de gagici, tot mă duc la Central acum, vrei să pun mâna pe vreuna pentru tine?
— Mai bine, ia mâna de pe câteva, până pot veni și eu, rânji Oknanawi.
Pe lângă ei trecu un grup de creechi ce cărau o bârnă lungă pentru Sala de Recreere ce se construia pe malul râului. Siluetele micuțe și lente transportau bârna uriașă aidoma unor furnici care duc o omidă moartă și înțepenită. Oknanawi îi privi și rosti:
— Căpitane, adevărul e că mă trec fiorii.
Afirmația suna straniu, mai ales din partea unui tip dur și liniștit, ca el.
— De fapt, Ok, sunt de acord cu tine: nu merită nici deranjul, nici riscul. Dacă căcăciosul ăla de Lyubov nu era pe aici și nici colonelul nu se încăpățâna într‑atât să respecte Codul, cred c‑am fi putut curăța zonele astea în care ne‑am stabilit, în loc să recurgem la chestia cu Munca Voluntară… Mai devreme sau mai târziu, tot au să dispară, și cu cât mai repede, cu atât mai bine. Asta‑i situația. Dintotdeauna, rasele primitive au trebuit să se încline înaintea celor civilizate. Sau să fie asimilate. Dar e sigur, ce naiba, că n‑o să asimilăm niște maimuțe verzi! Și, după cum ai spus chiar tu, sunt destul de deștepți ca să nu‑i crezi pe de‑a întregul. Ca maimuțele alea mari care trăiau cândva în Africa, nu mai știu cum le zicea…
— Gorile?
— Așa. O să ne descurcăm mai bine, aici, fără creechi, tot așa cum ne‑am descurcat mai bine fără gorile în Africa. Ne stau în cale… Însă Tata Ding‑Dong spune să folosim munca creechilor, iar noi o folosim. O vreme. Este? Pe diseară, Ok.
— Este, căpitane.
Davidson intră în cartierul general al taberei: un cub din scânduri de pin, cu latura de patru metri, două birouri, un dozator de apă și locotenentul Birno, care repara un walkie‑talkie.
— Ai grijă să nu dai foc la tabără, Birno.
— Adă‑mi și mie o Colo, căpitane. Blondă. 34‒22‒36.
—Hristoase, doar atât?
— Nu știi că‑mi plac alea mai slăbuțe?
Birno își schiță expresiv preferința în aer. Zâmbind, Davidson se îndreptă spre hangar. Ridicându‑se cu elicopterul deasupra taberei, privi în jos: cuburi de copii, cărări abia schițate, poieni prelungi și presărate cu cioturi și buturugi, micșorându‑se toate, în vreme ce aparatul se ridica. Putea zări acum verdele pădurilor virgine de pe insula uriașă, iar dincolo de verdele acela întunecat smaraldul oceanului, pierzându‑se în depărtare. Tabăra Smith părea o pată galbenă, un petic pe o uriașă tapiserie verde.
