Dacă spui Dune, de Frank Herbert, e cam ca și când ai spune Războiul Stelelor, Stăpânul inelelor sau Urzeala tronurilor: ai citit sau n-ai citit, te-ai uitat nu te-ai uitat trebuie să fi auzit de Arrakis, planeta dunelor ori despre viermii de nisip,ai văzut meme cu Let the spice flow sau ai dat peste Litania fricii. Acum, odată cu ecranizarea lui Dennis Villeneuve, mulți noi cititori (re)descoperă Dune.

Iar Marian Coman, scriitor și cititor de cursă lungă de science-fiction, coordonatorul imprintul Armada, l-a descoperit mult mai devreme. 

Eram adolescent. Cred că aveam cincisprezece sau șaisprezece ani. Eram de pe vremea aia un mare iubitor de literatură, fără a mă apleca cu vreo grijă sau alta asupra literaturii SF. Un prieten mi-a vârât cartea asta sub nas, iar eu am spus <<Nu știu dacă-i pentru mine>>. Însă după ce am citit romanul ăsta am fost complet cucerit de literatura SF și mi-am dedicat, de atunci, mare parte din viață acestui gen literar. 

Marian Coman spune că Dune are mai multe praguri de lectură, ceea ce presupune – evident – recitiri la vârste și în circumstanțe diferite.

O poți citi într-un fel când ești un puști și altfel când ai treizeci sau patruzeci și ceva de ani. Pentru că înțelegi că, dincolo de aventura unui erou pe o planetă îndepărtată, dintr-un timp îndepărtat, se ascunde ceva mult mai profund: este foarte multă politică acolo, este foarte multă știință, este foarte multă religie. Există și unul dintre arhetipurile fundamentale ale literaturii – călătoria eroului -, extraordinar de bine pus în operă. 

În context românesc, umblă de multă vreme o legendă potrivit căreia traducerea lui Ion Doru Branea circula în samizdat înainte de Revoluție. Dar comunismul, inclusiv cel românesc, avea aproape un cult pentru știință și a încurajat de-adevăratelea SF-ul. Cum devenise Dune subversiv?

Fenomenul cultural SF de dinainte de ‘89 însemna vreo 40 și ceva de cenacluri răspândite în toată țara, prin toate capitalele de județ și nu numai. În această rețea circulau tot soiul de cărți, fie în original, fie în traducere. Din ce știu, traducerea romanului Dune realizată de Ion Doru Branea era una dintre cărțile care circulau în acest fel – pe fotocopii sau în foi dactilografiate, până când, după ‘90, traducerea aceasta a ajuns la Valentin Nicolau și a văzut lumina în colecția Nautilus.

Cred că literatura science-fiction avea darul ăsta escapist: evadai într-o altă lume, într-un alt viitor. Nu era o formă de revoltă, în niciun caz, dar de îndepărtare față de realitățile din România acelor ani cred că era. 

Cu ce anume cucerește Dune? Până la urmă, umanitatea din aceste povești a renunțat la tehnologia care mimează gândirea și pornește de la principiul „Să nu-ţi faci maşină după chipul minţii omului”. Or, pentru cititorii de-acum algoritmii sunt parte a vieții de zi cu zi.

Literatura SF a avut darul ăsta, spune Marian Coman, să intuiască cu multă vreme în urmă niște probleme pe care noi le dezbatem acum la modul cel mai serios. Romanul lui Herbert a apărut în 1965 și își punea deja problema: cum o să arate lumea după vreo 15,000 de ani de la momentul în care a renunțat să se mai folosească de calculatoare și de inteligența artificială? E o chestiune de actualitate și un cârlig foarte bun pentru cititorii de astăzi. 

Mai sunt și temele ecologice, care acum sunt de maximă actualitate – ne uităm la planetă și ne întrebăm ce o să se întâmple cu ea în zece ani. Principala temă, în fond, în romanul lui Herbert este chiar ecologia. Paralela cea mai vizibilă este cu lumea arabă, iar mirodenia poate fi asimilată petrolului: ce face „salvatorul alb” care ajunge într-o zonă în care vrea să exploateze o resursă? Herbert a folosit o problemă de politică globală aflată în dezbatere în perioada aceea, dar și asta își păstrează actualitatea: și acum vorbim, în fond, despre ce se întâmplă în Siria și în Irak, unde hidrocarburile au fost o „mirodenie” râvnită. 

Când vine vorba de Dune nu pot fi evitate discuțiile despre ecranizări. Cel mai recent este filmul lui Dennis Villeneuve, dar Dune și cinematograful au o istorie lungă și complicată – avem filmul-cult (și foarte controversat, încă) al lui David Lynch, proiectul lui Alejandro Jodorowsky al unei ecranizări care nu s-a mai făcut și o miniserie TV. 

Care dintre încercările acestea ar fi cea mai conformă cu originalul?

În opinia lui Marian Coman, important este ca orice vizionare, indiferent de numele regizorului, să fie însoțită de lectura romanelor. 

Avem în momentul ăsta, adaugă Marian Coman, cea mai bună variantă cinematografică a lui Dune. Din punctul de vedere al editorului, fiecare ecranizare care atinge niște cote de notorietate foarte mari reprezintă un plus pentru orice carte. 

Asta s-a întâmplat și cu romanele din seria Cântec de gheață și foc, a lui George Martin: iubitorii de fantasy cunoșteau romanele, dar ele nu ajunseseră în zona de mainstream, nu se răspândiseră așa cum s-a întâmplat după ce a apărut serialul Urzeala tronurilor. Același lucru s-a întâmplat cu romanele polonezului (Andrzej) Sapkowski după ce a apărut un joc care se numește Witcher și după ce a apărut serialul Netflix. Filmul reprezintă un motor de promovare extraordinar.

Tweet