Ilja Leonard Pfeijffer, Grand Hotel Europa, traducere din limba neerlandeză de Irina Anton, Editura Nemira, București, 2023, 720 pagini.

Întrebat în cadrul unui interviu dacă este de datoria scriitorilor să se implice social și să dezvăluie problemele majore ale societății, Ilja Leonard Pfeijffer citează răspunsul lui Margaret Atwood: „Nu, asta e datoria mea ca cetățean. Datoria mea ca scriitor este să mă asigur că dai pagina“.

Cititorul care dă pagina se trezește într-un hotel părăginit, care mai păstrează totuși ceva din gloria de odinioară, unde personajul principal Ilja se retrage pentru a-și alina suferința după despărțirea tragică de Clio. Acest loc bizar, populat de personaje insolite, pare să plutească în afara spațiului și a timpului, iar tentativa de a-l explora eșuează categoric după ce protagonistul se rătăcește într-un labirint de holuri și camere dispuse haotic. Aici își rememorează povestea de dragoste pentru a-și limpezi gândurile și a găsi un sens celor întâmplate: „Cuget mai bine cu un stilou în mână. Cerneala limpezește. Doar scriind ce se întâmplase îmi puteam recăpăta controlul asupra gândurilor“. Scrierea acestui roman se transformă într-o misiune, iar ipoteticul cititor devine complicele autorului, care reflectează adesea asupra procesului de creație: „Aici suntem noi între noi, dragul meu cititor viitor, în sensul că eu sunt singur aici, în apartamentul meu din Grand Hotel Europa, că mă prezint în fața dumneavoas­tră și mă adresez exclusiv dumneavoastră, fără vreo șansă ca aceste rânduri să cadă vreodată sub ochii lui Clio, și știu că pot fi sincer cu dumneavoastră“.

Se dovedește însă că nici măcar în acest loc izolat nu poate scăpa de problemele actuale, deoarece provocările sunt aceleași și la scară globală, și în microcosmosul hotelului. Întâmplările care se petrec în hotel nu fac decât să repete ceea ce se petrece pe scena Europei. Problemele rămân aceleași: emigranții și discriminarea lor (valetul Abdul este reclamat la poliție, pentru a putea angaja în locul său un văr care are nevoie de un loc de muncă), turismul de masă, care ne duce cu gândul la o adevărată invazie, declinul economic, de care profită asiaticii (hotelul ajunge în mâinile unui proprietar chinez, lipsit de respect față de tradiția europeană), dezbinarea (patru personaje vor să redacteze o declarație comună, dar le este imposibil să ajungă la un consens), nostalgia după trecut, când totul era mai bine. Autorul jonglează cu atâtea teme actuale diferite și prezintă numeroase informații interesante despre istoria și arta europeană (inclusiv o descriere savuroasă a metodelor de tortură din Evul Mediu), încât am putea pierde din vedere personajul central al romanului, însuși bătrânul nostru continent.

Portretul făcut Europei nu este nici pe de parte măgulitor. Aceasta e prezentată în plin declin, incapabilă să concureze cu restul lumii și condamnată să se transforme într-un parc de distracții. Trecutul ei glorios, ilustrat de sutele de monumente și muzee, devine principala și aproape singura ei sursă de venit: „Pe scena lumii, Europa a devenit irelevantă și și-a pierdut influența asupra viitorului. Trec zile în șir fără ca măcar să se gândească la noi chinezii, cred că mă încumet să afirm asta. Europa nu mai produce nimic. Toate obiec­tele pe care punem mâna zi de zi sunt produse în China. Hainele noastre vin din Bangladesh și India, iar visurile noastre, de la Hollywood. Cele din urmă fabrici, care își dau ultima suflare pe continentul nostru, mai sunt ținute deschise de sindicate și de disperare, dintr-o nostalgie care nu-și mai are locul, în pofida oricărei logici, până când sunt și ele adăugate, ca patrimoniu industrial, la interminabila noastră listă de monumente care stau mărturie a vremurilor mai bune. Am instituit o economie bazată pe servicii, rafinată și dezvoltată până în cele mai mici detalii, ca să facilităm îmbogățirea chinezilor pe continentul nos­tru și să ne administrăm propria ruină. Dar, în realitate, nu mai avem nimic de vânzare decât trecutul nostru“.

Povestitorul ne prezintă cu ironie mai multe tipuri de turiști și ridiculizează încercarea lor de a găsi un loc cât mai autentic pentru selfie-urile cu care se vor lăuda pe social media. Turismul, văzut inițial ca un colac de salvare, are însă și un efect distrugător. Acțiunea cărții ne dă ocazia să descoperim problemele Veneției (se găsesc suvenire cu luminițe la fiecare colț de stradă, dar lipsesc produsele alimentare de bază), ale Amsterdamului (închirierea camerelor de către particulari prin Airbnb devine o amenințare pentru confortul și siguranța orașului), ale Giethoornului (exploatat de afaceriști străini) sau ale Cinque Terre (inundate de milioane de turiști anual). Turismul devine astfel, paradoxal, atât singura șansă a Europei cât și condamnarea ei la moarte.

În acest decor inundat de turiști care nu au habar de istorie și nici măcar decența de a se îmbrăca adecvat, Ilja și Clio pornesc într-un periplu ce parodiază stilul lui Dan Brown pentru a descoperi ultimul tablou pierdut al lui Caravaggio. Clio, istorică de artă, bănuiește că pictorul a fost ucis și că portretul recunoscut oficial nu este decât un fals. Căutarea tabloului și povestea lor pasională de dragoste se termină brusc atunci când Clio decide să accepte o slujbă mai bine plătită în Abu Dhabi, iar Ilja își dă seama că nu ar putea trăi în afara Europei, cu toate neajunsurile și contradicțiile ei. Aici se încheie misiunea rememorării trecutului, dar prezentul oferă surprize nebănuite, căci tabloul lui Caravaggio se dovedește a fi mai aproape decât credem.

Fără a face compromisuri în privința esteticului, romanul se încadrează în categoria littérature engagée și reușește să atragă atenția cu privire la câteva probleme ale societății contemporane: turismul, suprapopularea, criza refugiaților, declinul economic, globalizarea, migrația. Grand Hotel Europa este în primul rând o operă de ficțiune (chiar autoficțiune), așadar nu își propune să tragă o concluzie clară și să ofere soluții, ci lasă răspunsurile în seama cititorului. Dar frazele lungi și poetice, ce trădează formarea clasică a autorului, sunt și un manifest sau, mai bine zis, o declarație de dragoste:

„În Europa, unde singurul lucru pe care îl știm sigur este că trebuie să credem în gândire, unde de-a lungul îndelungatei și istovitoarei istorii s-au încercat deja atâtea soluții definitive, că oamenilor au început să le placă problemele, unde, în lipsa unei justificări convingătoare pentru eficiență, lumea pune preț pe stil, unde s-au descoperit atât snobismul cât și ironia, unde cicatricile sunt frumoase pentru că te fac prudent, unde s-a vărsat atâta sânge în numele idealurilor că oamenii s-au apucat să aibă pretenții de la idealuri, unde, de când a început acum două mii cinci sute de ani pălăvrăgeala în jurul Mării Egee, tot nu s-a ajuns încă la niciun acord cu privire la definițiile și premisele pentru o discuție pertinentă despre frumos și bine și adevăr, unde îndoiala este religie, unde trăiesc mai mulți filozofi decât chelneri care să-i servească și mai mulți poeți decât cititori, unde fiecare peisaj, fiecare priveliște a orașului și obrajii fiecărei femei s-au pârguit în spatele tablourilor cu vopseaua crăpată, unde trecutul este palpabil ca piatra, iar străzile se pot citi ca un palimpsest, unde numele sunt ecouri, unde toate imperiile de altădată au trecut precum anotimpurile, unde odinioară totul a fost deja de multe ori mult mai bine și mai frumos decât acum și unde, trăgând linie, am merita să ne odih­nim după toată truda depusă ca să umplem cu o aseme­nea exagerare de detalii analele unei istorii de milenii, acolo pot să respir și să iubesc”.

lja Leonard Pfeijffer, Grand Hotel Europa, traducere din limba neerlandeză de Irina Anton, Editura Nemira, București, 2023, 720 pagini.