Sagan, legendară şi… complet necunoscută

Vreau să vă spun o poveste. Vă plac poveştile? Banuiam eu. În fond, pentru asta suntem aici. Nu prea are legătură cu autoarea din titlu, dar sper să vă placă preambulul meu.

Mircea vorbeşte aici foarte frumos despre sentimentul unic trăit atunci când pui mâna pentru prima oară pe o carte „proaspătă”, abia venită de la tipar, la naşterea căreia ai contribuit. Experienţa lui de traducător e poate mai profundă şi mai personală decât cea a lui homo editorialis. Oameni de redacţie cum suntem, de fiecare dată când vin cărţi de la tipar începem să bâzâim ca nişte albine stârnite. E bucurie amestecată cu teamă: satisfacţia că vezi în sfârşit rodul muncii tale şi atâtor altor oameni, pe parcursul atâtor luni de zile; dar şi anxietatea… dacă cei de la tipografie au făcut o treabă bună, dacă au ieşit bine ilustraţiile, dacă nu ţi-a scăpat vreo literă în textul de copertă etc. Pe scurt, EMOŢIE. Şi, vă asigur, treci prin toate stările, uneori concomitent.

Cu toate astea, parcă e altceva faţă de momentul în care descoperi o carte într-o librărie. Editorul (n.b. – omul de editură) are ochiul unui profesionist: cântăreşte, analizează, judecă dacă a ieşit bine sau nu. E mare lucru să faci ceea ce-ţi place, mai ales când iubeşti cuvântul scris. Dar, într-un sens, profesionistul cărţii e infirm în comparaţie cu cititorul obişnuit: îi lipseşte inocenţa. Editorul ştie cartea pe de rost dinainte să o vadă. Cititorul, însă, e ca un copil care deschide cadouri sub pomul de Crăciun: indiferent ce se ascunde înăuntru, acea aşteptare înfrigurată e unică.

Iar mie, cel puţin, mi-e dor de acea inocenţă. Pe care am pierdut-o, pare-se, definitiv. Când intru într-o librărie,  mai întâi văd ce are nou… „concurenţa”. Când iau cartea în mână, văd procedee tipografice, analizez calitatea îmbinării, cântăresc inspiraţia copertei etc. Mi se întâmplă din ce în ce mai rar să văd CARTEA, nu „produsul editorial”. Dar uneori, ca prin minune, sunt transportat în starea adamică a inocenţei. Şi s-a întâmplat tocmai cu o carte Nemira.

Deşi e aproape imposibil să vină de la tipar o carte despre care să nu ştiu mare lucru, printr-un concurs al împrejurărilor m-am trezit în mână cu Cele mai frumoase amintiri ale lui Francoise Sagan, despre care, în afara clişeelor (scriitoarea-icoană a anilor ’50-’60 în Franţa, bisexuală, vedetă excentrică a scenei literare mondiale etc.) nu ştiam în realitate NIMIC. Uitasem până şi cum arăta coperta. Şi acel cadru neclar, zgomotos, mâinile împreunate ca în rugăciune, exercita asupra mea o atracţie misterioasă, irezistibilă…

Ajuns acasă, a fost de suficient să citesc titlul primului capitol ca să fiu confiscat pe de-a-ntregul: Billie Holiday. Dragostea mea pentru vocea ei este enormă. Raftul cu discuri, deschiderera carcasei, play şi aventura începe… Nici nu încerc să pun în cuvinte această întâlnire orbitoare…

Am aşezat mai jos acest fragment minunat. Iar daca deschideţi aplicaţia pe întregul ecran, ei da, Billie Holiday o să vă cânte. Sper să fie un spectacol pe cât de deosebit a fost pentru mine. Şi cartea-ntreagă e la fel, vă asigur. Enjoy!

[issuu viewmode=presentation layout=http%3A%2F%2Fskin.issuu.com%2Fv%2Flight%2Flayout.xml showflipbtn=true pagenumber=8 documentid=090520131242-806bdb789e144eb392b38de311391739 docname=francoise_sagan username=vlad.puescu loadinginfotext=Francoise%20Sagan%20-%20Cele%20mai%20frumoase%20amintiri width=500 height=700 unit=px]

4 Commentarii

  1. Bear 24/05/2009 Reply
  2. feeria 25/05/2009 Reply
  3. Vlad Puescu 26/05/2009 Reply
  4. Bear 26/05/2009 Reply

Lasă un comentariu

Your email address will not be published.