O carte minunată despre biblioteci și despre plăcerea lecturii – o carte pe care bibliofilii o vor adora, scrisă de Alberto Manguel.

Îndrăgostitul de lectură care a scris Biblioteca nopții și Istoria lecturii se întoarce mereu la propriile creații schimbătoare, efemere, și totuși mărturii ale eternității: revizitându-și bibliotecile, se revizitează pe sine. Ultima „cochilie“ dintr-un prezbiteriu de pe Valea Loarei nu este nicidecum un sfârșit, ci începutul unei povești noi, al unei ordini noi și, mai ales, al unei căutări noi, în compania prietenilor. Însoțindu-l pe Manguel, o să vă întâlniți și cu Ovidiu, Dante, Cervantes, Lewis Carroll, Kafka, Borges sau Walter Benjamin. O să vizitați legendara Bibliotecă din Alexandria, o să pătrundeți în biblioteci personale și publice, anonime sau celebre, și o să meditați, împreună cu autorul, la dragostea pentru cărți.

Iubesc bibliotecile publice și ele sunt primele locuri pe care le vizitez când mă aflu într-un oraș pe care nu-l cunosc. Dar nu pot lucra fericit decât în propria mea bibliotecă, cu propriile mele cărți sau mai degrabă cu acele cărți despre care știu că sunt ale mele. Poate că e un soi de fidelitate ancestrală în asta, un fel de domesticitate zgârcită, o trăsătură a caracterului meu, mult mai conservatoare decât ar fi putut admite tinerețea mea anarhică. Biblioteca îmi era cochilie.

Alberto Manguel

---

Fragment

Ultima mea bibliotecă am avut-o în Franța, găzduită de un vechi prezbiteriu din piatră, aflat la sud de Valea Loarei, într-un sat liniștit, format din nici zece case. Partenerul meu și cu mine am ales locul acela pentru că lângă casa propriu-zisă se afla un hambar, parțial dărâmat cu secole în urmă, destul de încăpător cât să găzduiască biblioteca, care atunci ajunsese deja la 35 000 de volume. Am crezut că, odată ce cărțile își vor afla locul, la fel se va întâmpla și cu mine. Urma să aflu că m-am înșelat.

Am știut că vreau să locuiesc în casa asta de prima dată când am deschis ușile grele, din stejar, ca de trăsură, ce dezvăluiau drumul dinspre intrare în grădină. Priveliștea, încadrată de portalul arcuit din piatră, erau doi bătrâni copaci Sophora, ce-și aruncau umbra asupra unei pajiști blânde, care se întindea hăt, până într-un zid cenușiu, aflat în depărtare; ni s-a spus că în subterană fuseseră săpate coridoare boltite în timpul războaielor țărănești pentru a lega casa de un turn de departe, acum surpat. De-a lungul anilor, partenerul meu a îngrijit grădina, a plantat tufișuri de trandafiri și, pe o parcelă, legume și a avut grijă de copacii tratați cu sălbăticie de foștii proprietari, care umpluseră unul dintre trunchiurile găunoase cu gunoaie și lăsaseră crengile superioare să devină periculos de fragile. De fiecare dată când ne plimbam prin grădină ne spuneam că suntem paznicii ei, niciodată proprietarii, pentru că (așa cum se întâmplă cu toate grădinile) locul părea posedat de un spirit liber, pe care străbunii îl numeau numinos. Vorbind despre numinosul grădinilor, Pliniu susține că lucrul acesta e din cauză că odinioară copacii au fost templele zeilor, iar zeii n-au uitat. Pomii fructiferi din colțul îndepărtat al grădinii crescuseră deasupra unui străvechi cimitir părăsit, ce data încă din secolul al IX-lea; probabil că și aici vechii zei se simțeau ca acasă.

Grădina împrejmuită de ziduri era un loc extraordinar de liniștit. În fiecare dimineață, pe la șase, obișnuiam să cobor, încă pe jumătate adormit, să-mi fac un bol de ceai în bucătăria întunecată, căptușită cu plută, apoi stăteam alături de câinele nostru, pe banca din piatră de afară, privind cum lumina dimineții se strecoară de-a lungul zidului din spate. Apoi urcam amândoi în turnul meu, care e atașat de hambar, unde citeam. Doar cântecul păsărilor (și pe timpul verii bâzâitul albinelor) sfâșia tăcerea. În obscurul înserării, lilieci micuți zburau în cerc, iar la răsăritul soarelui bufnițele din turla bisericii (n-am înțeles niciodată de ce au ales să-și facă cuib sub bătaia clopotelor) se aruncau înspre pământ ca să-și prindă cina. Acestea erau strigi, dar, în ajunul Anului Nou, o uriașă bufniță albă, asemenea îngerului pe care Dante-l descrie navigând corabia cu suflete spre Purgatoriu, plana fără zgomot în întuneric.

Străvechiul hambar, ale cărui pietre purtau semnătura zidarilor din secolul al XV-lea, mi-a adăpostit cărțile timp de aproape cincisprezece ani. Sub tavanul din bârne măcinate, am strâns supraviețuitoarele multor biblioteci precedente, începând chiar cu cele din copilărie. Aveam doar câteva cărți pe care un bibliofil serios le-ar fi considerat valoroase: o Biblie anluminată, dintr-un scriptoriu german din secolul al XIII-lea (cadou de la romancierul Yehuda Elberg), un manual pentru inchizitori din secolul al XVI-lea, câteva cărți de artă contemporană, foarte puține ediții princeps rare și multe exemplare cu autograf. Dar îmi lipseau (și îmi lipsesc în continuare) fondurile și cunoștințele necesare pentru a deveni un colecționar profesionist. În biblioteca mea, ediții lucioase și noi de la Penguin stăteau fericite alături de severi patriarhi legați în piele. Cărțile cele mai prețioase pentru mine erau exemplare cu valoare personală, cum ar fi una dintre primele cărți pe care le-am citit, o ediție din 1930 a Basmelor Fraților Grimm, tipărită cu sumbre caractere gotice. Mulți ani mai târziu, amintiri din copilărie aveau să se trezească la viață ori de câte ori întorceam paginile îngălbenite.

Mi-am aranjat biblioteca în funcție de propriile nevoi și prejudecăți. Spre deosebire de o bibliotecă publică, a mea nu avea nevoie de coduri comune, pe care să le înțeleagă și să le împărtășească și alți cititori. O anume logică trăsnită îi structurase geografia. Secțiunile ei majore erau determinate de limba în care erau scrise cărțile: adică, fără a face o separare pe genuri, toate cărțile scrise în spaniolă sau în franceză, în engleză sau în arabă (în această ultimă limbă nu pot nici citi, nici vorbi) stăteau grupate ca atare pe câte un raft. Mi-am permis, însă, multe abateri. Anumite subiecte – istoria cărții, comentarii biblice, legenda lui Faust, literatura și filosofia Renașterii, gay studies, bestiarii medievale – primiseră secțiuni separate. Anumiți autori și anumite genuri erau privilegiate: am adunat mii de romane polițiste, dar numai câteva romane de spionaj, mai mult Platon decât Aristotel, operele complete ale lui Zola și poate doar un Maupassant, tot ce au scris John Hawkes și Cynthia Ozick, dar aproape niciun autor de pe lista de bestselleruri New York Times. Țineam pe rafturi zeci de cărți foarte proaste, pe care nu le aruncam, în caz că aș fi avut nevoie de un exemplu de carte foarte proastă. Balzac, în Vărul Pons, a oferit o explicație pentru acest comportament obsesiv: „O obsesie este o plăcere care a obținut statutul de idee.“

În vreme ce noi eram conștienți că suntem doar paznicii grădinii și ai casei, cărțile simțeam că sunt ale mele, făceau parte din cel ce eram. Vorbim despre anumiți oameni care șovăie să dea o mână de ajutor sau să-ți acorde atenția lor; eu rareori dau o carte. Când vreau ca cineva să citească o anumită carte, cumpăr un exemplar și i-l fac cadou. Cred că a împrumuta o carte este un îndemn la furt. În biblioteca publică a uneia dintre școlile unde am învățat se afla acest anunț, deopotrivă discriminatoriu și generos: „ACESTEA NU SUNT CĂRȚILE TALE: ELE APARȚIN TUTUROR.“ Un asemenea anunț nu ar exista în biblioteca mea. Biblioteca mea a fost, pentru mine, spațiu cu totul privat, care mă cuprindea și mă oglindea totodată.

Pe când eram copil, în Israel, unde tatăl meu era ambasadorul Argentinei, mă duceau adesea să mă joc într-un parc care la intrare părea o grădină bine îngrijită și se termina cu o serie de dune nisipoase. Țestoase uriașe își croiau drum de-a lungul său, lăsând dâre gingașe în urma lor, pe nisip. Odată am găsit o țestoasă a cărei carapace fusese ruptă în două, iar jumătate din ea, smulsă. Parcă mă țintuia cu ochii ei bătrâni, în timp ce se târâia, pe dunele de nisip, spre marea care se vedea în vale, privată de ceva ce o definise și o protejase.

Am simțit adesea că biblioteca mă explica, îmi oferea un sine mobil, care, în decursul timpului, se transforma în mod constant. Și totuși, relația mea cu bibliotecile a fost mereu una ciudată. Ador interiorul unei biblioteci. Ador clădirile publice care joacă rolul de embleme ale identității pe care o societate și-o asumă, fie ele impozante ori discrete, intimidante ori familiare. Ador șirurile nesfârșite de cărți ale căror titluri scrise pe vertical încerc să le descifrez, citindu-le (n-am înțeles de ce) de jos în sus în engleză și italiană și de sus în jos în germană și spaniolă. Ador sunetele înfundate, tăcerea îngândurată, lumina difuză a lămpilor (mai ales dacă sunt din sticlă verde), mesele lustruite de coatele a generații de cititori, mirosul de praf, hârtie și piele sau pe cel mai nou, al carcaselor de computer, din plastic, ori de produse de curățare cu aromă de caramel. Ador ochiul atotvăzător de la biroul de informații și solicitudinea sibilinică a bibliotecarilor. Ador cataloagele, în special vechile sertare cu fișe (acolo unde încă supraviețuiesc), care conțin ofrandele tipărite sau mâzgălite. Când mă aflu într-o bibliotecă, orice bibliotecă, am senzația că sunt transportat într-o dimensiune pur verbală printr-un truc de magie pe care nu l-am deslușit niciodată. Știu că povestea mea integrală, adevărată, se găsește undeva pe acele rafturi, iar tot ce-mi trebuie sunt timpul și norocul de-a o găsi. Povestea mea îmi scapă pentru că nu este niciodată încheiată.

În parte, pentru că nu pot gândi liniar. Fac digresiuni. Mă simt incapabil de a porni de la fapte palpabile, de-a lungul unei rețele de dale logice, înspre o rezolvare satisfăcătoare. Oricât de viguroasă ar fi intenția mea inițială, mă pierd pe parcurs. Mă opresc să admir un citat sau să ascult o anecdotă; mă las distras de probleme străine scopului meu și purtat de un val de idei secundare. Încep prin a vorbi despre un lucru și sfârșesc prin a vorbi despre altul. Îmi spun că voi cugeta, de exemplu, asupra subiectului bibliotecilor, iar imaginea bibliotecii ordonate conjură în mintea mea dezordonată asocieri neașteptate și întâmplătoare. Gândesc „bibliotecă“ și imediat mă izbește paradoxul că o bibliotecă subminează orice ordine i-ar fi impusă, cu ale ei împerecheri aleatorii și fraternități fortuite, și că, dacă eu, în loc să rămân la calea convențională, alfabetică, numerică sau tematică pe care o bibliotecă mi-o oferă pentru a mă ghida, mi-aș fi permis să fiu tentat de afinități non-elective, subiectul meu nu ar mai fi fost biblioteca, ci haosul desfătător al lumii în care biblioteca vrea să facă ordine. Pentru Tezeu, Ariadna a transformat labirintul într-o cărare dreaptă și fără ascunzișuri; mintea mea transformă cărarea dreaptă într-un labirint.

Într-un eseu de tinerețe, Borges făcea observația că traducerea poate fi înțeleasă ca echivalentul unei eboșe și că singura diferență dintre traducerea și versiunea timpurie a unui text este doar cronologică, și nu ierarhică: dacă schița precede originalul, atunci, traducerea o urmează.

„A presupune că orice recombinare a elementelor este neapărat inferioară originalului“, scria Borges, „înseamnă a presupune că schița 9 este neapărat inferioară schiței H, dat fiind că nu pot exista decât schițe. Conceptul de text definitiv aparține doar religiei sau oboselii.“ Asemenea textului borgesian, nici biografia mea nu e una definitivă. Povestea mea se schimbă din bibliotecă-n bibliotecă sau de la schița unei biblioteci la următoarea, niciodată una anume, niciodată ultima.

Una dintre cele mai vechi amintiri ale mele (trebuie să fi avut doi sau trei ani) este un raft plin cu cărți, pe un perete de deasupra pătuțului meu, din care doica alegea o poveste pe care să mi-o spună la culcare. Aceea a fost prima mea bibliotecă personală; când am învățat să citesc, un an sau doi mai târziu, raftul, transferat la nivelul solului pentru mai multă siguranță, a devenit domeniul meu personal. Îmi amintesc cum aranjam și rearanjam cărțile în funcție de regulile secrete pe care mi le inventasem: toate cărțile din seria Golden Books trebuia să stea laolaltă, colecțiile grăsane de basme nu aveau voie să atingă micuțele cărți ale lui Beatrix Potter, animalele din pluș nu aveau permisiunea să stea pe același raft cu cărțile. Îmi spuneam că, dacă aceste reguli ar fi încălcate, s-ar întâmpla lucruri îngrozitoare. Superstițiile și arta de a aranja bibliotecile sunt strâns legate între ele.

Tweet