Vă arătăm în AVANPREMIERĂ un fragment din noul roman din imprintul ARMADA, Soacra, de Sally Hepworth, tradus de Ruxandra Toma.

În familia aceasta, fiecare ascunde un secret.

Una dintre cele mai bune cărți ale anului pentru People, PopSugar, Entertainment Weekly, Bustle & Cosmopolitan.

Din clipa în care a făcut cunoștință cu soacra ei, Lucy a știut că nu era deloc nevasta perfectă pe care Diana și-o dorise pentru fiul ei. Relația lor a fost mereu politicoasă, lipsită de căldură. Și tânăra nu s-a putut plânge niciodată, pentru că Diana era o femeie despre care nimeni nu avea nimic rău de spus, un adevărat stâlp al societății, o luptătoare pentru drepturile femeilor refugiate.

Până când Diana se sinucide, lăsând în urmă un bilet în care mărturisește că nu a mai suportat să trăiască luptând cu cancerul. Numai că autopsia nu dă la iveală nicio urmă a bolii nemiloase, ci doar semne de otrăvire și urme de sufocare. Așa că toți cei din preajma sa devin suspecți de crimă.

Cine i-ar fi putut dori moartea Dianei? De ce și-a schimbat aceasta testamentul, dezmoștenindu-și copiii? Și, mai presus de orice, de ce Lucy nu pare deloc tristă fiindcă i-a murit soacra?

Un roman delicios de captivant despre complicata relație a unei femei cu soacra sa, o relație căreia îi pune capăt moartea. Perfect pentru fanii lui Big Little Lies (Marile minciuni nevinovate).

Good Morning America

---

Fragment în avanpremieră

— Poliiițiiia! exclamă ea, înfiorându-se.

Evident că asta-i partea când ar trebui să fug după ea, să-I întâmpin pe polițiști la ușă și să le cer scuze, dar parcă am tălpile sudate de podea. Din fericire, Ollie e deja în spatele lui Edie, ciufulindu-i părul în joacă.

— Bună ziua, îi salută el pe polițiști.

Și se uită peste umăr în casă, cu mintea încă la treaba pe care o făcea cu câteva secunde în urmă, întrebându-se poate dacă și-a amintit să închidă gazul sau dorind să se asigure dacă a pus bine pe blat tava cu burgeri. Acesta este comportamentul tipic, prudent, al unei persoane care urmează să primească vești proaste. Am, de fapt, senzația că suntem cu toții ca niște personaje dintr-un serial – tăticul arătos și neștiutor, copilașul drăgălaș. O familie obișnuită din clasa de mijloc, ai cărei membri își vor vedea curând viețile date peste cap… distruse pentru totdeauna.

— Cu ce vă pot fi de folos? întreabă, în cele din urmă, Ollie, uitându-se din nou la polițiști.

— Sunt sergent-major Arthur, aud o voce de femeie răspunzându-i, deși nu o pot vedea din locul în care mă aflu. Iar dânsul este sergentul Perkins. Dumneavoastră sunteți Oliver Goodwin?

— Da.

Ollie se uită la Edie, îi zâmbește, ba chiar îi face cu ochiul. Reacția lui mă face să cred că dramatizez prea mult lucrurile. Chiar dacă veștile sunt proaste, s-ar putea să nu fie atât de rele.

S-ar putea chiar să nu ne privească în mod direct. Poate niște hoți au spart casa unuia dintre vecini? Întotdeauna în situații din astea poliția pune întrebări celor din jur, nu-i așa?

Îmi doresc dintr-odată să treacă mai repede cele câteva minute și să aflu că totul este bine în ce ne privește. Mă gândesc cum o să mai râd cu Ollie de paranoia mea. Nici n-o să-ți vină să crezi la ce m-am gândit, o să-i spun, iar el o să-și dea ochii peste cap și o să-mi zâmbească. Îți faci mereu griji, o să-mi zică. Oare cum reușești să te descurci cu toate treburile când doar la prăpăstii te gândești?

Dar când fac câțiva pași către ușă, îmi dau seama că îngrijorarea mea nu este lipsită de temei. Văd asta în încruntătura polițistului, în linia gurii arcuită în jos.

Polițista se uită la Edie, apoi din nou la Ollie.

— Putem să discutăm undeva… între patru ochi?

Primele semne de nesiguranță apar pe chipul lui Ollie. Își îndreaptă umerii și parcă e puțin mai înalt. Poate fără să-și dea seama, o trage pe Edie din fața ușii și o împinge în spatele lui, de parcă ar vrea s-o protejeze.

— Buburuză mică, vrei să-ți pun niște cântece cu The Wiggles? o întreb, apropiindu-mă, în sfârșit, de ei.

Edie clatină cu fermitate din cap, fără să-și ia ochii de la polițiști. Fața ei dulce și rotundă e roșie din cauza curiozității și își ține cu o îndârjire incredibilă piciorușele ei dolofane și nesigure înfipte în podea.

— Haide, iubito, mai încerc o dată, mângâindu-i părul de culoarea aurului. Ce zici de o înghețată?

Asta e o dilemă care merită să fie bine cântărită. Se uită lung la mine, încercând să-și dea seama dacă să mă creadă sau nu. În cele din urmă, strig la Archie să scoată câteva Paddle Pop din congelator și atunci Edie o ia la goană pe coridor.

— Intrați! îi invită Ollie pe cei doi polițiști, iar aceștia se conformează, aruncându-mi un zâmbet rapid și politicos.

Un zâmbet compătimitor. Un zâmbet care-mi străpunge inima și mă neliniștește. Nu-i vorba despre vecini, îmi spune zâmbetul. Veștile lor proaste ne privesc pe noi.

În casa noastră nu sunt prea multe locuri adecvate pentru o asemenea discuție, așa că Ollie îi conduce pe polițiști în sufragerie și le trage două scaune. Îi urmez și împing într-un coș rufele împăturite. Teancurile cad unul peste altul ca niște clădiri demolate. Polițiștii se așază pe scaune, Ollie stă pe brațul canapelei, iar eu rămân în picioare. Țeapănă. Pregătindu-mă pentru ce e mai rău.

— În primul rând, trebuie să-mi confirmați că sunteți rude cu Diana Goodwin…

— Da, spune Ollie, este mama mea.

— În acest caz, îmi pare rău să vă spun…, începe polițista, iar eu îmi închid ochii, pentru că știu deja ce urmează.

Soacra mea a murit.

Tweet