„Cel mai greu chin în iad este că nimeni nu vede faţa altuia, decât spatele lui, adică singurătatea în comun”, spunea un sfânt părinte. Dar cum lumea în care trăim este doar o anticameră a iadului, chinul e abia la început şi, în acest stadiu, îl numim plăcere.

George Banu caută prin această carte să descifreze atitudinile celui privit din spate, încadrând cât mai precis situaţia. De aceea apelează la pictură şi teatru. Are nevoie de ramă şi de spaţiul finit al scenei pentru a delimita zona de interes. Ficţiunea necesită un zid împrejmuitor pentru a o surprinde, altfel putând să scape, să treacă asemenea unei clipe de graţie.

Arta plastică, dar şi cea a spectacolului se dovedesc, citind această carte, a fi avut tot timpul o privire obstinată asupra neputinţei de a vedea oglinda sufletului, adică faţa omului. Privitorului, ca şi spectatorului, îi rămâne mereu posibilitatea reversului: spatele oamenilor, când nu le este întors definitiv, e un mister ce aşteaptă dezvăluirea.

Ipostazele plecării, despărţirii, revoltei sau retragerii din lume sunt tot atâtea fotograme cu care debutează singurătatea. Istoria care poate fi citită pe un chip, odată întoarsă ca o ultimă pagină de carte, lasă loc fabulaţiei – satisfacţie sigură nevoii de a explica. Muţenia devine interval care ascunde chiar şi cuvintele nerostite. Aşa începe uitarea.

Fiecare rând scris de George Banu este o delectare. Lectura devine o degustare pe care vrei s-o prelungeşti pentru a simţi toate nuanţele plăcerii. Nu ai fi gândit, asemenea multor alte subiecte discrete, că tema „spatele omului” poate avea atâtea să-ţi dezvăluie. Tot aşa ne minunăm, trecând cu rutină pentru a mia oară printr-un loc, când descoperim că, de fapt, traversăm o cale regală: oameni fabuloşi, arbori semeţi, cer înalt şi, la tot pasul, o minune.

Pe parcursul cărţii tema îşi găseşte declinări ce par nesfârşite. Una dintre ele este imaginea artistului întors asupra operei sale. „Pe Michelangelo nu mi-l pot închipui decât din spate” spunea Flaubert. Imaginea scriitorului aplecat deasupra manuscrisului o putem proiecta poate cel mai uşor, chiar numai şi în gândul nostru, fără a avea nevoie de altă reprezentare plastică. Pictorul, faţă în faţă cu pânza sa, nu-şi va dezvălui faţa privitorului – precum în tabloul lui Vermeer – rămânând indiferent chiar şi privirilor de admiraţie.

Aceaste imagini, descriind omul care acţionează, care creează, vin să se opună imaginii omului care se arată preocupat doar de a se lăsa văzut lumii. E un conflict nedeclarat care ne va uimi, abia mai apoi, între operă şi biografie.

Pledoaria mea pentru această carte, care îndeamnă totodată la lectură, ar putea continua. Voi mai invoca doar Cina cea de taină a lui Giotto, unde personajele întoarse cu spatele au rolul de a închide ermetic cercul, de a securiza taina. Cercul este democratic, doar prezenţa aureolei îl deosebeşte pe Iisus. Mai mult, cercul este protector, într-atât încât trădarea nu mai poate veni decât din interior. Tulburătoare demonstraţia autorului.
„Omul întors cu spatele îşi revendică dreptul de a dispune de un secret pe care nu vrea să-l divulge nici măcar în parte, iar această închidere în sine explică atracţia pe care o exercită”, conchide George Banu, încercând să adune ca într-un pumn toate ideile risipite în această minunată carte.