În luna februarie, Editura Nemira lansează în colecția Babel un nou volum semnat de autoarea de origine israeliană Ayelet Gundar-Goshen – Trezirea leilor, un roman al căutărilor și al tensiunilor, o meditație despre o societate imorală.
Într-o noapte, după o gardă lungă, neurochirurgul Eitan Green lovește cu mașina un african și, panicat, fuge de la locul accidentului. A doua zi, viața se schimbă: medicul trebuie să plătească pentru fapta lui. Și nu oricum.
Mai multe dileme amenință să distrugă echilibrul fragil dintr-o lume a dezechilibrului și a violenței. Mai multe vieți riscă să se spulbere. Mai multe suflete așteaptă sfârșitul unui coșmar.
Responsabilitate? Lașitate? Vină? Eroism? Altruism? Empatie? Ce sunt toate acestea după ce o întâmplare absurdă ajunge să domine un destin ce scapă de sub control?
În continuare, vă invităm să citiți un interviu cu autoarea Ayelet Gundar-Goshen.
În Trezirea leilor, neurochirurgul evreu Eitan Green lovește cu mașina un refugiat eritreean și, panicat, fuge de la locul accidentului. De unde ți-a venit această idee?
Când am călătorit cu rucsacul în spate în India, am întâlnit un israelian care a lovit cu mașina un indian. Nu s-a oprit. Când mi-a mărturisit ce a făcut, m-am gândit că dacă m-ar fi lovit pe mine, o israeliancă de aceeași vârstă cu el, sigur ar fi oprit mașina. Dar când cineva arată diferit și ești sigur că nimeni nu te-a văzut… mi-am dorit ca toți cititorii să se întrebe dacă nu ar fi procedat și ei la fel.
Trezirea leilor denotă o sensibilitate biblică; romanul poate să fie citit ca o poveste modernă, cu un puternic accent moral, un volum despre vinovăție, regret și penitență.
Absolut. Drumul parcurs în prezent de refugiații din Eritreea către Israel este același ca și cel parcurs de poporul israelian când a părăsit muntele Sinai în căutarea tărâmului promis. Acum, poporul evreu îndeplinește rolul de paznic. Această constatare m-a bântuit când am început să lucrez la Trezirea leilor.
Citind Trezirea leilor, am simțit că refugiații eritreeni sunt aproape invizibili pentru israelienii privilegiați.
Exact. Refugiații sunt invizibili, complet ignorați. Oamenii care te ajută cu sacoșele în supermarket, care îți șterg masa în restaurant: sunt lângă noi, dar nu-i învrednicim nici măcar cu o privire. Este istoria adevărată, istoria evreilor: sunt invizibili.
În Trezirea leilor, suferința umană nu cunoaște diferențe culturale. Consideri că empatia lipsește în dezbaterile care îi au în vedere pe imigranți?
Cred că este dificil să ai empatie pentru persoane care nu te plac. Noi, israelienii, avem tendința să uităm că suntem o nație de refugiați. În viziunea noastră, imigranții reprezintă o amenințare economică. Nu vedem adevărul, că sunt oameni care încearcă să evadeze dintr-o viață nedorită.
Ce schimbări ai dori să fie implementate în politica guvernamentală israeliană în ceea ce îi privește pe refugiați?
În acest moment, Israelul oferă statutul de refugiat la mai puțin de 1% din imigranții care ajung la noi din Eritreea. Ei afirmă că nu se poate ca toată populația Africii să vină aici. Dar sunt foarte multe numere între 1(%) și 100(%). Trebuie să fie un număr mai mare de 1(%).
Într-o declarație precedentă, ai spus că oamenii au avut nevoie de speranță sau de nebunie pentru a continua să se roage pentru fondarea Israelului. La final, ce a fost? Speranță sau nebunie?
Nu poți să tânjești după ceva timp de 2 000 de ani și după aceea, când îl capeți și realizezi că dorința ți-a fost îndeplinită, să nu te entuziasmezi. Încă mai sper, dar cred că este o nebunie să îmi cresc aici copiii.
Dar nu ai vrea să îți crești copiii oriunde, mai puțin în Israel?
Nu pot să părăsesc Israelul, chiar dacă urăsc guvernul actual. Sunt rădăcini care mă țin aici: cultura, limba. În plus, simt că ar fi iresponsabil din partea mea. Israelienii îi consideră pe cei de aripă stângă, ca și mine, trădători. Noi nu suntem trădători, nici pe departe. Ca să îți iubești cu adevărat țara, trebui să stai și să lupți, cu atât mai mult dacă ești conștient că tot ceea ce faci este greșit.
În calitatea ta de psiholog, dacă Israel ar fi pacientul tău, ce diagnostic i-ai oferi?
Tulburare severă de stres post-traumatic. Când ai un pacient care suferă de TSPT, trauma se află în control.
Cum ai ajuta Israelul să se vindece?
I-aș reaminti cu răbdare unde se află în acest moment. Că trecutul și prezentul nu sunt același lucru. În același timp, cred că Israelul este mai încăpățânat ca toți pacienții pe care i-am avut vreodată.
În Marea Britanie, există o dezbatere aprinsă în ceea ce privește boicotarea culturală a Israelului. Sunt efective boicoturile?
Boicoturile culturale sunt o catastrofă: în primul rând, conferă privilegiu ignoranței. Ignoră complexitatea societății israeliene. Complexitatea și diversitatea sunt exact ceea ce ar trebui cititorii și scriitorii să vândă. În fiecare zi.
În al doilea rând, configurează mentalitatea „asediului”. Dacă vorbim despre pacientul Israel diagnosticat cu TSPT, boicoturile culturale întețesc trauma – nu ești paranoic dacă oamenii te alungă.
Sursă: The Guardian
Ayelet Gundar-Goshen s-a născut în Israel în 1982 și a studiat psihologia la Universitatea din Tel Aviv, unde a lucrat și ca jurnalistă. Apoi a studiat cinematografia, iar scenariile ei de film și de televiziune au câștigat premii la festivaluri internaționale. În prezent contribuie cu articole la BBC, Financial Times, Time Magazine și The Telegraph.
O noapte, Marcovici, romanul de debut din 2012, bestseller în Israel, a fost recompensat cu Premiul Sapir pentru debut și tradus în treisprezece limbi. A intrat și pe lista scurtă pentru Grand prix des lectrices de Elle. Al doilea roman, Trezirea leilor, a fost foarte bine primit de critică și a intrat în lista de recomandări pe 2016 ale New York Times, Wall Street Journal, The Observer.
Tweet
Speranta este pasul care te indeamna la curaj gandire ,ratiune si demnitate.Daca se foloseste intelepciunea orice obstacol poate fi depasit cu efort,rabdare si sacrificiu.,daca se doreste.!