A spune despre Rodica Ojog-Braşoveanu că scrie ca Agatha Christie înseamnă a săvârşi o nedreptate. Ea scrie nici mai mult nici mai puţin decât ca Rodica Ojog-Braşoveanu. Iar asta este minunat. Poate că pentru cariera dânsei ar fi fost mai spectaculos şi lucrativ să scrie într-una dintre limbile de circulaţie internaţională – nota bene: scriiturile, ca şi fiinţele, trebuie să renunţe la ceva din ele ca să ajungă peste tot! Dar pentru noi, care gândim, ne speriem şi zâmbim în limba română, faptul că Rodica Ojog-Braşoveanu a scris în limba în care a spuns Mamă este o bucurie redescoperită cu fiecare roman.

Ultima apariţie în seria Opere alese dedicată de către Editura Nemira doamnei noastre, o reprezintă romanul UN BLESTEM CU DOMICIULIU STABIL.

Plasată la câţiva ani după revoluţia din decembrie 1989, acţiunea împrumută în oarecare măsură din aerul revelator, de început de lume, al acelei perioade. Şi poate că farmecul epocii tocmai de aici se trage. Din melanjul acesta de perioadă de tranziţie, în care românii descoperă cu ochi mari mecanismele unui alt tip de societate, în care încep să respire şi aerul altor culturi şi concepţii despre viaţă, şi membrii societăţii, în sine, sunt ancoraţi încă în structurile mentale şi de relaţionare din vremurile gri ale Răposatului.

Povestea propune întâlnirea haotică şi aparent întâmplătoarea a protagoniştilor, sub patronajul unui anume Dumitru Mihuţ. Sub pretextul moştenirii neaşteptate a unei averi chivernisite tocmai dincolo de ocean, obscurul fost profesor, actualmente pensionar, se angajează în călătoria de şase luni în SUA, de unde se va întoarce cu totul schimbat. Hainele gri şi lipsite de personalitate devin sacouri de culoarea muştarului asortate cu papion galben şi cămaşă verde, în timp ce schimbările interioare propun o cu totul altă viziune asupra vieţii. Smuls dintr-odată din familia celor ce duc grija zilei de mâine şi cu o credinţă redescoperită în bunul Dumnezeu, Dumitru Mihuţ porneşte la constituirea unei asociaţii al cărei singur scop este de a facilita întâlnirea şi, implicit, stabilirea de relaţii de prietenie sau dragoste, acelora cărora timpul, neajunsurile sau alte dificultăţi, le-au impus până acum o viaţă în singurătate.

Prilejul aduce la un loc câteva dintre cele mai savuroase personaje cărora autoarea le-a dat viaţă. Farmecul cuceritor al acestora stă tocmai în abilitatea scriitoarei de a le creiona. Vorbim aparent de personaje tip, şabloane – pipiţa permanent angajată la concursurile de Miss, domnişoara bătrână cochetând în acelaşi timp cu ceilalţi cât şi cu penibilul, contabila acră nesuportată de nimeni şi cu atât mai puţin de nora sa, timidul spălăcit trăind între incapacitatea de a avea o femeie şi sărăcia tristă a zilei de azi, bărbatul plin de farmec, un James Dean autohton căreia nicio femeie nu îi poate rezista şi câteva altele. Însă modul în care Rodica Ojog-Braşoveanu reuşeşte să construiască aceste personaje, să le scoată din staticul determinărilor generale şi să le facă vii, să le surprindă în gesturi mărunte şi naturale care ne fac să le iubim sau să ne ferim de ele, delicateţea cu care surpinde adesea trăsături fizice apelând la metafore şi imagini ce miros a Fănuş Neagu sau Eugen Barbu, toate acestea sunt elemente care ridică scriitura deasupra nivelului unui policier de duzină şi o fac un roman.

Iar în cazul acestui roman, plăcerea lecturii nu este nici în cea mai mică măsură condiţionată de aplecarea sau nu asupra genului.

Citeşte continuarea pe Mayra.

Auror: Cristinel Dadal